De fiecare dată când fumul alb se înalță deasupra Capelei Sixtine, lumea catolică – și nu numai – trăiește o revelație istorică. Dar ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise ale conclavului este adesea un amestec subtil de inspirație spirituală și strategie politică.

Alegerea este, în mod oficial, rezultatul votului cardinalilor călăuziți de ,,rugăciune și de voința Duhului Sfânt’’. Dar, în realitate, acest moment esențial pentru Biserica Catolică este și o reflecție a echilibrelor de putere, a tensiunilor doctrinare și a așteptărilor geopolitice. Pentru catolici şi pentru toţi ceilalţi. În rândurile de mai jos nu voi încerca o profeţie. ,,Cine sunt eu să judec viitorul’’, ca să-l parafrazez pe Francisc I. Încerc însă să radiografiez și să interpretez  – atât cât se poate  – o parte din  mecanismul care se pune în mişcare în momentul adunării celor 133 de cardinali în fața ,,Judecății de apoi’’- marea frescă-simbol a lui Michelangelo.

„Cine intră papă în conclav iese cardinal”  – dicton din Vatican, cu greutate istorică verificată în timp

Jorge Mario Bergoglio, cardinalul argentinian, nu figura printre „papabili” în 2013. Avea reputația unui om modest și apropiat de oameni, dar nu era considerat o forță în culisele Vaticanului. Alegerea sa a surprins lumea întreagă și a dovedit cât de puțin predictibil este conclavul. Și totuși, cardinalii au transmis un mesaj cu care unii dintre ei nu erau de acord, dar au trebuit să-l accepte: lumea catolică se extinde dincolo de Europa, iar Papa trebuie să reflecte această realitate. Nici Conclavul de mâine nu poate trece peste această stare de lucruri, în continuă transformare.

Dictonul din subtitlu evidențiază natura imprevizibilă a conclavului. Favoriții sunt adesea victimele unei expuneri prea mari sau ale unei opoziții bine organizată, în spatele ușilor închise. Alegerea se face în spiritul unei inspirații divine, dar și al unui echilibru între tabere: conservatori și progresiști, europeni și non-europeni, administratori și păstori, diplomați și teologi. E o negociere tăcută, intensă,  într-o atmosferă care se apropie de divinitate mai mult decât în alte momente ale existenței perene a Bisericii Catolice.

Cei intrați ca favoriți ies, adesea, învinși

La Vatican se spune că cei intrați ca favoriți ies, adesea, învinși. Este o tradiție aproape ironică, dar cu rădăcini adânci. Motivele sunt multiple: o vizibilitate excesivă atrage suspiciune sau opoziție, iar favoriții pot deveni ținte ale unor alianțe informale care caută soluții de compromis.

De reținut compromisul dintre grupurile de cardinali atunci când a fost ales un ,,papă de tranziție’’: Ioan al XXIII-lea, în 1958. Într-adevăr, a fost vorba de o tranziție, dar nu între doi Suverani Pontifi ci între două moduri istorice de gândire, prevalând ideile  ,,Papei cel Bun’’,  care a inițiat o schimbare programatică în întreaga Biserică Catolică. De aceea, conclavul nu este doar o simplă alegere, ci o construcție complexă, de echilibru între sensibilități teologice – pro şi anti-reformă – şi gepolitică aplicată, scrie George Miloșan într-un editorial EVZ.

Șansele cardinalilor italieni – de 47 de ani, în descreștere

Italia are cei mai mulți cardinali electori și o influență istorică asupra Curiei Romane, dar tocmai această realitate joacă împotriva lor. După ani de dominare italiană, alegerea lui Ioan Paul al II-lea, a lui Benedict și apoi a lui Francisc I a creat o tradiție a „externilor”. Un papă italian ar fi perceput ca o reîntoarcere în trecut. Mulți cardinali din afara Italiei privesc cu suspiciune Curia Romană, văzută ca un mecanism opac, birocratic și uneori anacronic, deși Francisc I s-a străduit să-i confere o anumită transparență.

Totuși, Vaticanul, stat independent, este înconjurat de teritoriul Italiei iar italiana este ,,limba naturală’’ a Bisericii Catolice după cea oficială, latina. Papa este și episcop de Roma. Chiar și în Conclav se vorbește italiana. Dar oare, un teritoriu de tip enclavă, o limbă și o episcopie ajung pantru a alege un papă? Istoria recentă a demonstrat de trei ori că nu.

,,Papabilii’’ italieni sunt totuși trei: Pietro Parolin – secretarul de stat și arhitect al Acordului cu China, pentru care chiar ar merita tronul pontifical. Al doilea este Matteo Zuppi, cardinalul de Bologna și președintele Conferinței Episcopale Italiene, un excelent diplomat. ,,Trinomul’’ se încheie cu Pierbattista Pizzabala, Patriarhul latin al Ierusalimului, un bun cunoscător al Orientului Mijlociu – s-a ocupat de refugiații din Gaza – cu deschidere spre Asia de est.

Cei trei însă sunt considerați prea ,,din sistem’’ – oare unde am mai auzit expresia aceasta – pentru a produce vreo schimbare reală. Şi la capitolul ,,posibile surprize’’, italienii sunt bine reprezentaţi: cardinalii Claudio Gugerotti, Fernando Filoni și Paolo Lojudice.

Asia și Africa, continente unde catolicismul este în ascensiune

Asia este continentul cu cea mai rapidă creștere a numărului de catolici și un teren fertil pentru viitorul catolicismului. Filipinele sunt de secole o țară majoritar catolică – cu 85 milioane de credincioși –  iar India, Coreea de Sud și Vietnamul cunosc o expansiune spirituală remarcabilă. Din Filipine vine Luis Antonio Tagle, fost arhiepiscop de Manila și acum unul dintre cei mai influenți în Curia Romană unde conduce, din 2019, Congregația pentre Evanghelizarea Popoarelor.

Este o figură caldă și deschisă considerată, după comportament, ,,Francisc al Asiei’’. Calculele îl plasează pe primul loc între ,,papabilii’’ asiatici urmat de sud-coreanul You Heung-sik. Tagle este considerat prea apropiat de fostul papă și un ,,continuator fidel’’ al acestuia, aspect pozitiv pentru unii și negativ pentru mai mulți.

Alegerea unui papă asiatic ar avea o puternică încărcătură simbolică

Alegerea unui papă asiatic ar avea o puternică încărcătură simbolică, mai ales într-un secol în care Biserica încearcă să-și consolideze prezența în spații dominate de alte religii și culturi. În plus, ar fi un semnal puternic al globalizării Bisericii.

Africa are una dintre cele mai dinamice Biserici Catolice din lume: numeroasă, activă social, devotată misiunii, dar conservatoare teologic. Cardinali precum Peter Appiah Turkson (Ghana) – dat câştigător de France Presse – și Fridolin Ambongo (RD Congo) sunt respectați, dar poate insuficient ancorați în „jocurile de la Roma”.

Există și o reticență tacită din partea unor cardinali europeni sau americani privind o alegere africană, invocând lipsa unei tradiții teologice mature – o percepție discutabilă și, probabil, temporară. Alegerea unui papă african este posibilă, dar pare să rămână, pentru moment, un orizont, mai degrabă decât o realitate iminentă.

Europa neitaliană: o opțiune de compromis?

Într-o Biserică în căutare de echilibru, Europa ar putea oferi o soluție „de centru”. Ungurul Péter Erdò, maltezul Mario Grech sau francezul Jean-Marc Aveline sunt nume vehiculate discret sau direct. Sunt oameni de instituție, teologi respectați, dar și diplomați prudenți.

Pèter Erdò este unul dintre ultimii cinci cardinali în viaţă, papabil încă, numiţi de Ioan Paul al II-lea. Influența sa în Europa este covârșitoare: între 2006 și 2016 a fost președintele Consiliului Conferințelor Episcopale continentale. Ar putea fi o opțiune pentru cardinalii europeni, dar va obține cu dificultate votul altora, în absența unui ,,compromis global’’. Pentru tronul pontifical ar fi nevoie de 90 de voturi iar europenii sunt doar 59.

Maltezul Mario Grech poate fi subiectul unui asemenea compromis, mai ales că vine dintr-o țară mică, fără interese geopolitice. Din 2020 este Secretarul General al Sinodului pentru Episcopi, funcție care i-a permis să-i întâlneasacă pe toți cardinalii electori, din toate continentele, fie la Roma, fie în diocezele lor. Este considerat ,,un mediator’’. Unul foarte bun.

Jean-Marc Aveline, arhiepiscopul de Marsilia. Despre el, Le Figaro susținea recent că este ,,favoritul’’ lui Macron. Un mare avantaj înconjurat de o mare de dezavantaje. Născut în Algeria, într-o familie de pieds noirs, emigrată în Franța la începutul anilor ‘60, cunoaște lumea arabă și se bucură de simpatie în rândul creștinilor din nordul Africii și Africa subsahariană de limbă franceză. Șansele sale nu sunt foarte mari.

Un Papă european, dar neitalian, ar putea reprezenta un ,,drum tranzitoriu’’ între tradiție și deschidere, între continuitate și reînnoire. Este, în fond, și ceea ce mulți cardinali caută: stabilitate, dar și o doză de curaj care să vină de la aceeași persoană. Teoretic, se poate…

America de Nord: influență mare, dar nu unde trebuie…

Biserica nord-americană este polarizată și uneori tensionată în raport cu Vaticanul. Alegerea unui Papă din acest continent ar putea ridica întrebări privind echilibrul între liberalismul social și tradiția morală a Romei. Unii dintre cardinalii americani au șanse, dar reduse. Cei din nordul continentului sunt 17. Dacă îi numărăm pe toți – nord, centru, sud – ajungem la frumosa cifră de 37, grupul cel mai numeros după cel european.

Ca și în cazul francezului J-M Aveline, unul dintre ei – Timothy Dolan (75 de ani), arhiepiscopul de New York – este susținut de șeful statului, Donald Trump. N-ar fi de bun augur pentru un  ,,papabil’’, dar cei doi aparțin aceleiași generații. Este singura asemănare pentru că Dolan pare a fi opusul lui Trump. Apropiat de săraci, disponibil la dialog, neconflictual este totuși un conservator în materie de doctrină.

Mai puțin cunoscut dar cu șanse mai mari este Robert Francis Prevost, american de origine franceză, membru influent al Curiei, ca Prefect al Dicasterului pentru Episcopi. Pe lângă cei doi, între candidați mai figurează cardinalul Blase Cupich, arhiepiscopul de Chicago dar și controversatul Raymond Burke – mereu în contradicție cu Papa Francisc I.

Cardinalii americani au influență – financiară, teologică și media, mai ales. Dar tocmai această forță stârnește rezerve. Biserica din SUA este fragmentată între curente liberale și conservatoare. O alegere nord-americană ar putea accentua polarizările interne. Pentru a conferi chestiunii o dimensiune geopolitică, aș putea spune că un Papă, provenit dintr-o superputere globală, ar pune și probleme de percepție internațională. Deși nume ca cele pomenite mai sus sunt discutate, pare improbabil ca voturile să se coaguleze în jurul unui cardinal nord-american.

Concluzie: un Conclav deschis – între cer și lume

Viitorul Papă nu va fi ales doar pentru calitățile personale, ci pentru ceea ce poate simboliza și mai ales, pentru ce vrea să realizeze, dar ținându-se cont de ce a făcut până acum. Biserica are nevoie de continuitate în reformă, dar și de coerență doctrinară. Va fi o alegere între identitate și deschidere, între geografie și universalitate, între tradiție și transformare.

Cardinalii Montini, Luciani, Wojtyla, Ratzinger și Bergoglio au continuat un drum inițiat de Papa cel Bun – Ioan al XXIII-lea (Roncalli) – pomenit mai sus, în cei câțiva ani de pontificat. Fiecare cu corecțiile lui dar știind că nu există cale de întoarcere.  Cel care va fi ales acum va trebui să aibă câte ceva din fiecare dar și o cale proprie care să țină seama de prefacerile lumii de azi, mai complexă ca niciodată.

Fumul alb anunță o alegere spirituală, dar în realitate, alegerea Papei este și o decizie strategică. Într-o Biserică globalizată, aflată între provocări doctrinare, crize interne și presiuni externe, următorul Papă va trebui să fie nu doar un lider religios, ci și un fin diplomat, un comunicator și un vizionar.

Va fi ales un om al continuității sau al schimbării? Va proveni din Sudul Global sau din ,,centrul istoric’’ al creștinătății? Încă nu știm. Dar știm sigur că, odată intrați în conclav, cardinalii nu aleg doar un om, ci trasează direcția pentru viitorul Bisericii Catolice – și poate chiar al lumii.