De ce nu mai avem performanţe sportive

Ikea, cel mai mare retailer mondial de mobilier şi decoraţiuni, a respins joi acuzaţiile de evaziune fiscală în Rusia, după ce anchetatorii ruşi au deschis o anchetă, transmite Reuters.

Ne tot plângem că nu avem performanţe sportive, dar corul de bocete parcă omite un detaliu. Orice afacere trăieşte prin consumatorii ei. Produsele ignorate de public nu fac valuri pe piaţă, scuzaţi truismul. Un rocker ratat care cântă într-un parc fără să îl asculte nimeni nu va atrage niciodată sponsorizări. Poate doar ceva bănuţi, lăsaţi în cutiuţă de nişte trecători grăbiţi să bifeze o faptă bună pe ziua aia. Tribunele noastre sunt goale. Nu doar la fotbal, unde avem în prima ligă o medie de spectatori sub 10.000 pe meci, de 5-6 ori mai scăzută decât în ţările occidentale. (Cam acelaşi raport ca la PIB pe cap de locuitor). Dar şi la handbal, baschet, rugby combatanţii îşi măsoară forţele fără să se uite lumea la ei. Cu micile excepţii ale marilor meciuri, de obicei internaţionale. Companiile nu prea au motive să îşi treacă numele pe tricouri sau panouri publicitare din jurul terenului atâta timp cât acele nume ajung să fie privite de foarte puţini ochi. Ar plăti reclama degeaba.

Investitorii nu vor câştiga mulţi bani cumpărând echipe dintr-o competiţie leşinată, cu jucători alergând după minge cu gândul la salariu, neimpulsionaţi de suporteri dornici să ia parte la triumful lor. Slabe şanse ca aceştia să mai fie vânduţi pe sume mari, precum Chiricheş, Săpunaru, Mutu, Chivu sau Hagi. Paradoxal, când lupţi doar pentru bani, nu prea reuşeşti să produci bani. Mai trebuie ca ţintă şi un dram de mândrie, de glorie. Doi foşti fotbalişti de top, Ilie Balaci şi Victor Piţurcă, au declarat că făceau meciuri foarte bune pe stadionul Giuleşti, unde publicul frenetic le dădea aripi. Şi culmea, ei evoluau împotriva echipei gazdă, Rapid! Dar decât o tribună goală, mai bine una ardentă şi potrivnică, pentru că te îndârjeşte să lupţi cu mai multă ambiţie. Da, sportivii nu mai au valoarea de altădată, dar acum nici poporul nu îi mai împinge de la spate. Nu întâmplător, performera numărul 1 a României acestor ani este Simona Halep, care practică o disciplină mai puţin dependentă de galeria locală. Nefiind un sport de echipă, tenisul se joacă pe marile arene de pe tot globul, iar spectatorii îşi aleg favoriţii mai mult pe criterii de simpatie decât după naţionalitate, regiunea natală, culorile echipamentului. Istoria cunoaşte, desigur, şi evenimente care se abat de la această regulă nescrisă. Cu mai bine de 30 de ani în urmă, într-un meci de Cupa Davis disputat în Argentina, fiecare punct câştigat de Guillermo Vilas era salutat cu strigăte ca la golurile lui Manchester United. Sportul românesc de azi are o problemă: din circuitul bani-valoare-performanţă lipseşte tot mai mult o verigă esenţială pentru orice business: publicul consumator.

VALENTIN GROS,
redactor Capital