De ce au eșuat reformele pensiilor speciale
Timp de 15-20 de ani, partidele politice au evitat cu succes reformarea sistemului pensiilor speciale. Deși au existat inițiative legislative repetate, Curtea Constituțională a României (CCR) le-a declarat neconstituționale.
Potrivit profesorului Bogdan Iancu, unul dintre principalele motive invocate a fost apărarea independenței justiției. Acest principiu a fost folosit în special în perioada crizei economice pentru a justifica menținerea privilegiilor magistraților, în timp ce alte categorii profesionale au suferit reduceri.
Un alt factor a fost legat de „autonomia funcțională” exagerată a sistemului judiciar, favorizată de cerințele luptei anticorupție din perioada în care MCV-ul era activ. Magistrații au profitat de acest context pentru a-și consolida beneficii salariale și pensii generoase, inclusiv prin procese intentate propriului sistem, în care colegi judecători le-au dat câștig de cauză.
„CCR a invocat independența justiției în perioada crizei precedente, ca argument suprem. La momentul respectiv, doar pensiile magistraților nu au fost atinse, în numele independenței justiției (Decizia 873/2010). La momentul respectiv însă, independența aceasta și un nivel de salarizare înalt, pensiile etc. erau justificate, ca și autonomia funcțională a DNA, ca și autonomia extremă a CSM (inclusiv prin raportare la modelul standard de consiliu judiciar, care cere 50% magistrați în consilii, nu 16 din 19) prin imperativul suprem al combaterii corupției.
Acesta a fost predicatul tuturor reformelor, acesta a fost scopul inițial cu privire la întreaga configurație actuală. MCV-ul era încă la început atunci, multe lucruri erau altfel. Și condițiile erau altele, 25 de ani vechime, 60 de ani vârsta.
Lucrurile s-au schimbat. Fără a nega rolul politicului, aceasta este o horă în care și magistrații au intrat cu interes. Nu i-a obligat nimeni pe mandarinii judiciari de la București să deconteze diurne de zeci de mii de euro venind din periurban în centru. Nu i-a forțat nimeni pe mulți alții să își mărească emolumentele prin sute și mii de procese, încă de prin 2000, cum frumos descrie și dl. Daniel Morar în cartea sa din 2022 (D. Morar, Putea să fie altcumva, Humanitas, București, 2022, de la pagina 558 încolo).
Au dat în judecată și colegii lor le-au dat dreptate (să zicem așa), până când s-au generalizat sporuri salariale de 40%, inițial gândite doar pentru procurori și judecători care urmăreau penal, respectiv judecau cauze de corupție mare-medie sau crimă organizată. E un sport acesta, cum știm cu toții, în care profesia („puterea”, cum își zic unii) a dobândit expertiză, agilitate, în campionate naționale”, a declarat Iancu pentru Adevărul.
Cine este responsabil și ce soluții există
Bogdan Iancu avertizează că problema nu poate fi redusă la vinovăția individuală a magistraților sau a politicienilor. Este vorba de un eșec structural. De exemplu, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a evoluat mai degrabă ca o organizație sindicală decât ca garant al independenței justiției. Autonomia excesivă a contribuit la apariția unor forme de corporatism și chiar politizare internă, fenomen observabil și în alte state, precum Italia.
În opinia lui Iancu, această problemă trebuie tratată rațional, nu emoțional. Magistrații, ca orice alți profesioniști, vor alege opțiunea cea mai sigură și mai avantajoasă: o pensie mai mare decât salariul, acordată devreme, în locul unui loc de muncă cu stres și incertitudine.
„Nu văd ce soluții pot exista în momentul de față. Recrutări se pot face, fie „lateral”, fie prin INM, doar la primul grad de jurisdicție, la judecătorii și parchete pe lângă acestea. Oricum, nu ar trebui soluționată această problemă în termeni etici-morali, ci în funcție de condiționările structurale. Orice om în toate mințile, dacă are de ales între un salariu relativ bun, dar condiții foarte adesea improprii plus campanii de înfierare publică și nesiguranță legislativă, pe de o parte și o viață liniștită cu o pensie mai mare decât salariul, pe de alta, va opta pentru varianta a doua. Magistrații nu trebuie nici zeificați, nici demonizați, e o problemă structurală și trebuie tratată mai echilibrat, la rece”, mai spune Bogdan Iancu pentru sursa citată.
Reforma lui Bolojan: șanse reale sau un nou eșec anunțat?
Premierul Ilie Bolojan a anunțat marți, 29 iulie, un nou proiect de lege privind pensiile speciale. Reforma prevede pensionarea magistraților la 65 de ani și o pensie sub nivelul salariului. Totuși, modificările ar urma să se aplice doar în viitor, pentru a nu încălca principiul neretroactivității legii și pentru a evita o nouă respingere de la CCR.
Bogdan Iancu avertizează că, deși ideea pare coerentă juridic, există riscul ca această tranziție să fie contestată ca discriminatorie de către noii pensionari. În mod normal, o astfel de distincție ar fi legitimă. Nu toate diferențele de tratament sunt discriminatorii. Dar în practica românească, principiile juridice au fost deseori reinterpretate, uneori cu rea-credință sau din necunoaștere.
Un alt risc major este valul de pensionări anticipate înainte ca legea să intre în vigoare. Dacă magistrații aleg să plece masiv din sistem, în lipsa unei rezerve suficiente de personal, întregul mecanism judiciar poate fi paralizat. Înlocuirea acestora este complicată: recrutarea se face doar la nivelul cel mai de jos, prin INM sau concursuri, iar avansarea necesită timp.
Cum se poziționează România față de restul UE
În alte țări europene, sistemele de pensii pentru magistrați sunt mult mai echilibrate. În Germania, de exemplu, un judecător se pensionează la 67 de ani, iar pensia nu poate depăși 71,75% din salariul de bază, indiferent de funcție.
Nu există discrepanțe majore între categorii profesionale. Judecătorii germani nu beneficiază de pensii speciale de lux și nici de privilegii care să-i plaseze cu mult peste ceilalți bugetari.
În România, situația este inversă. Un judecător debutant poate câștiga mai mult decât un profesor universitar cu 40 de ani de carieră. Iar pensionarea se poate face chiar la 48 de ani. Această situație, critică Iancu, a fost întreținută de o cultură a privilegiilor în care magistrații au fost învățați că sunt „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, o mentalitate greu de dezrădăcinat.
