Legea falimentului personal şi un organism de mediere a conflictelor client-bancă sunt doar două dintre instrumentele care lipsesc în România, deşi sunt deja consacrate în multe state ale Uniunii Europene şi, mai ales, în Statele Unite şi Canada.
Deşi au preluat întocmai modelul de business de la băncile-mamă, subsidiarele din România nu au dezvoltat pe plan local şi modalităţi de negociere pe cale amiabilă a conflictelor, iar acest lucru îi costă milioane de euro pe an, bani daţi caselor de avocatură pentru a-i reprezenta în procesele cu clienţii. Ca să nu mai vorbim despre prejudiciile de imagine.
Cu excepţia unei tentative eşuate a Asociaţiei Române a Băncilor de a crea, cu sprijinul Băncii Mondiale, un organism de mediere de tip ombudsman, băncile au avut mai degrabă o atitudine refractară în ceea ce priveşte iniţiativele legislative în acest sens. Până la urmă, clienţii băncilor au rămas cu un singur organism important căruia i se pot adresa, în speţă Protecţia Consumatorului, cu o singură lege care le apără parţial interesele (OUG nr. 50/2010 a creditelor pentru populaţie) şi cu o singură modalitate eficientă de a obţine ceea ce doresc: procesele.  
Ce pierd clienţii şi cum e la alţii
Direct, clienţii care se consideră nedreptăţiţi în relaţia cu banca şi care decid să apeleze, din lipsa altor instrumente, la justiţiţie, cheltuiesc de la câteva sute la câteva mii de euro fără a avea certitudinea că vor ieşi câştigători. Pentru deja celebrele procese colective în care reprezintă grupurile de clienţi nemuţumiţi ai BCR, Volksbank şi Raiffeisen, avocatul Gheorghe Piperea a perceput tarife între 100 şi 300 de euro pentru fiecare client. Onorariului iniţial i se adaugă însă alte costuri, care apar pe parcursul procesului şi la finalul acestuia. În primul rând, dacă grupul de clienţi pierde chiar şi într-o primă instanţă, oamenii vor fi obligaţi să achite cheltuielile de judecată. Toate aceste probleme ar putea fi evitate dacă ar exista un organism specializat în mediere.
Cel mai bun exemplu în acest sens este Marea Britanie, care a inventat, practic, aşa-numitul „ombudsman“. Acest organism specializat în „rezolvarea pe cale amiabilă a problemelor apărute între instituţiile financiare şi clienţii lor” a fost înfiinţat de Parlamentul Marii Britanii şi are în componenţa sa experţi independenţi, de cele mai multe ori foşti bancheri sau specialişti în finanţe.
Ombudsmanul britanic primeşte anual peste 1,5 milioane de plângeri de la clienţi nemulţumiţi, iar majoritatea cazurilor (peste 60%) sunt rezolvate pe cale amiabilă. O altă mare „scăpare“ a legislaţiei din România este absenţa unei legi a falimentului persoanelor fizice, care  se aplică în ţările de origine ale grupurilor bancare prezente şi în România, cum ar fi Austria, Italia, Franţa sau Olanda.
Franţa a modificat recent legea în sprijinul clienţilor care îşi declară falimentul. Procedura falimentului va fi mai rapidă, perioada pe care este construit planul de rambursare va fi mai scurtă, iar persoanele ale căror dosare de insolvenţă sunt încă nesoluţionate nu vor mai putea fi evacuate din locuinţă de către bancă. În noua ei formă, legea franceză este aproape similară cu actul normativ din România, adoptat tacit de Senat, însă îngropat la cererea FMI.
Cum sunt afectate băncile
În urma proceselor, adesea extrem de mediatizate, băncile pierd în primul rând imagine şi credibilitate, un activ foarte important în lumea financiară. „Da­că este vorba despre imaginea băncii care trebuie apărată într-un proces, nici un milion de euro nu este o cheltuială prea mare. Astfel de cazuri sunt sensibile, pentru că pot crea precedente periculoase“, spunea Radu Graţian Gheţea, preşedintele ARB. Există însă şi pierderi cuantificabile, iar acestea sunt onorariile plătite către avocaţii care reprezintă băncile în procese.
Potrivit avocaţilor şi juriştilor din bănci consultaţi de Capital, costul mediu al unui astfel de proces nu scade sub 2.000-2.500 de euro, însă poate ajunge şi la zeci de mii de euro, cum a fost şi cazul procesului în care a fost implicată BCR cu propriii clienţi. În această speţă, onorariul plătit către Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen a fost de 100.000 de lei, adică peste 20.000 de euro. Majoritatea proceselor durează însă ani de zile şi trec prin toate fazele procesuale, motiv pentru care sumele cresc.
Mai mult, în cazul în care banca alege să fie reprezentată direct de către un  partener din societatea de avocatură contractată, intervine un onorariu orar care variază între 150 şi 350 de euro pe oră. Una peste alta, avocatul Gheorghe Piperea apreciază că băncile vor plăti aproximativ 10 milioane de euro doar pentru procesele pe care le-au intentat clienţii pe baza Ordonanţei nr. 50 a creditelor pentru populaţie. În 2009 şi 2010, băncile au fost implicate în peste 7.000 de procese, majoritatea cu clienţi persoane juridice.