Cand sedusa, cand abandonata

Pe scurt, Aro a inregistrat pierderi de aproape 30 de milioane de dolari anul trecut, iar cei 3.471 de salariati au produs doar 1.363 de autovehicule, adica 0,4 masini pe cap de salariat pe an. In bani, fiecare angajat al Aro a contribuit cu 6.000 de dolari la veniturile firmei – un calcul sumar arata ca, impreuna cu taxele, salariul unui angajat a ,,inghitit,, doua treimi din acest venit. Pe buna dreptate, asa cum observa Ovidiu Musetescu, presedintele Autoritatii pentru Privatizare, ,,Aro se a

Pe scurt, Aro a inregistrat pierderi de aproape 30 de milioane de dolari anul trecut, iar cei 3.471 de salariati au produs doar 1.363 de autovehicule, adica 0,4 masini pe cap de salariat pe an. In bani, fiecare angajat al Aro a contribuit cu 6.000 de dolari la veniturile firmei – un calcul sumar arata ca, impreuna cu taxele, salariul unui angajat a ,,inghitit,, doua treimi din acest venit. Pe buna dreptate, asa cum observa Ovidiu Musetescu, presedintele Autoritatii pentru Privatizare, ,,Aro se afla in colaps financiar,,. Teoretic, pana la sfarsitul lunii iunie, intrucat nu exista nici o perspectiva de privatizare, uzina de la Campulung trebuia inchisa.

In buna traditie cu care ne-a obisnuit, Guvernul nu a respectat angajamentele pe care si le-a asumat fata de partenerii occidentali: programele cu Fondul Monetar si cu Banca Mondiala obligau Cabinetul Nastase sa puna punct ajutoarelor acordate unor firme care nu fac decat sa piarda din ce in ce mai multi bani, fara a avea rezultate. Intr-un fel sau altul, Aro trebuia vanduta sau inchisa.
Ovidiu Musetescu, ale carui declaratii se schimba dupa cum bate vantul de la Palatul Victoria, acorda uzinei un imprumut pentru a-si rezolva problemele cu furnizorii de utilitati, dupa ce, cu doar o luna inainte, declarase ca Aro ,,si-a epuizat toate resursele industriale,,. Desigur, Musetescu nu este singurul care schimba soarta firmelor de la o zi la alta. Chiar Guvernul, prin Ministerul de Interne, a fost de acord sa amane de doua ori data la care fabrica ar fi trebuit sa onoreze un contract comercial perfect valabil: cele 103 vehicule, pentru care Aro primise peste 70 de miliarde lei avans, nu fusesera livrate nici la trei luni dupa expirarea termenului contractual.

In iulie, Adrian Nastase s-a gandit bine si a inclus Aro in randul lucrurilor care definesc ,,identitatea industriala a Romaniei,, si, ca atare, Guvernul are nevoie de cateva saptamani pentru a gasi bucatica profitabila din uzina si a o pune la treaba. Cele cateva saptamani au trecut si, cum nici una dintre bucatelele analizate n-a putut trece testul, intregul, altfel falimentar, a primit o alta binecuvantare: 120 de miliarde de lei din bugetul statului, ca o alta plata anticipata pentru contracte neonorate la scadenta cu Ministerul de Interne si Ministerul Educatiei. Cu acesti bani, conducerea uzinei va acoperi cu greu salariile restante de patru luni ale angajatilor, asa ca nici nu se poate pune problema de redresare a activitatii.
Desigur, intre momentele descrise mai sus s-au strecurat alte evenimente, cum ar fi greve, greve ale foamei, alte promisiuni catre FMI, o alta incercare de privatizare, un investitor neasteptat, care a disparut apoi brusc, alta promisiune a lui Musetescu privind lichidarea Aro, facuta exact in momentul in care delegatia FMI se afla la Bucuresti. Asa cum spunea Mihai Tanasescu, ministrul Finantelor, ,,pana la 15 august trebuie luate masuri foarte clare,,, care au si fost luate: in dosarul Aro s-au mai ingropat niste bani, dupa care problema a fost incuiata in sertar pana la urmatoarea venire a FMI la Bucuresti.

Poate ca nu erau necesare toate aceste detalii. Povestea Aro seamana izbitor cu cea a oricarei firme de stat din Romania, sedusa si abandonata si de Guvern si de management. Daca lui Adrian Nastase chiar i-ar fi pasat ar fi anuntat un plan care sa rezolve pe termen lung problema uzinei Aro, nu ar fi cheltuit de pomana 120 de miliarde din bugetul public pentru a inchide gura salariatilor. Dar astfel de planuri minune nu exista. Falimentul este o institutie recunoscuta si eficienta in orice economie de piata, mai putin in Romania. In aceste conditii, angajatii au toata dreptatea sa protesteze. Ceea ce li se intampla este o bataie de joc si lipsa de respect la adresa capacitatii lor intelectuale.