În noiembrie 2008, Sindicatul de Finanţe Sed Lex Constanţa, din care făceau parte cei 415reclamanţi, a depus în numele acestora o plângere adresată angajatorului lor, prin care se solicita recunoaşterea anumitor drepturi salariale.
Mai exact, în temeiul unor prevederi din Statutul Funcţionarilor Publici, reclamanţii au solicitat ca pe lângă salariu să li se acorde două sporuri – suplimentul postului şi respectiv suplimentul corespunzător treptei
de salarizare, care urmau să fie plătite retroactiv cu începere din aprilie 2004.
Reclamanţii au cuantificat aceste sporuri la 25% din salariul de bază.
Angajatorul le-a respins cererea, susţinând că legislaţia aplicabilă nu permitea plata sporurilor şi că Direcţia nu avea competenţa de a decide asupra chestiunilor bugetare.
Justiția română: aceeași speță, soluții diferite
Reclamanţii au contestat această decizie la Tribunalul Constanţa, susţinând că suspendarea prevederilor care le acordau sporurile respective a fost neconstituţională şi în contradicţie cu principiile statuate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Petenții au făcut totodată trimitere la hotărâri judecătoreşti pronunţate de alte instanţe din ţară, care admiseseră cererile colegilor lor şi le acordaseră acestora sporurile cerute. În aprilie 2009, tribunalul le-a respins cererea, motivând că, deşi cele două sporuri erau prevăzute în lege, nicio prevedere legală nu indica cuantumul sporurilor sau modalitatea în care acestea urmau a fi calculate.
În ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanţa a respins recursul formulat de reclamanţi împotriva hotărârii tribunalului.
În cele din urmă procesul s-a mutat la Strasbourg. Curtea a constatat că, în 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat instrucţiuni obligatorii privind interpretarea unitară a textelor de lege în discuţie. Curtea de Apel Constanţa, în hotãrârea irevocabilă pe care a pronunţat-o în cazul reclamanţilor, a urmat întocmai instrucţiunile date de Înalta Curte.
În plus, reclamanţii nu au făcut trimitere la nicio hotărâre internă care să fi fost pronunţată după septembrie 2009 şi care să fi contrazis interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte. De asemenea, judecătorii CEDO au constatat că reclamanții nu aveau un bun în înțelesul Convenției și a respins cererea acestora.