Se poate spune, fără teama de a greşi, că miracolul economic datorat petrolului, trăit în ultima perioadă de unele ţări asiatice, a avut un precursor în urmă cu 100-150 de ani. Dubaiul secolului al XIX-lea se numea Australia. Totul a început în 1851, când primele zăcăminte de aur au fost descoperite în New South Wales. De atunci, zonele bogate în aur au început să fie populate, scopul fiind, evident, îmbogățirea rapidă. Efectele s-au simţit imediat: populaţia Australiei a crescut semnificativ, de la 330.000 de locuitori, în 1848, la peste un milion, zece ani mai târziu, pentru a culmina cu aproape patru milioane la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cum era de așteptat, boomul demografic a fost însoţit de unul economic: s-au construit fabrici, s-au dezvoltat porturi, drumuri şi căi ferate, importurile au scăzut în volum, iar puterea de cumpărare a crescut într-un ritm accelerat.
Imigranţii erau muncitori calificaţi, mulți dintre ei venind din ţări în plină dezvoltare, precum Statele Unite sau Germania, lucru important pentru cei care doreau să cunoască anumite tehnici în dezvoltarea afacerilor. Treptat, Australia s-a transformat dintr-o economie bazată aproape exclusiv pe agricultură şi pescuit într-o economie care putea concura cu orice stat puternic dezvoltat. De altfel, în doar nouă ani, prin 1860, aurul a detronat lâna din funcţia de motor al creşterii economice australiene pe care aceasta o deţinuse mai bine de o jumătate de secol. Expansiunea a continuat, australienii devenind tot mai independenți economic și politic. Acest lucru le-a asigurat și ieșirea de sub tutela Londrei.
Locul al doilea între producătorii de aur
Un secol și jumătate mai târziu, Australia a rămas unul dintre cei mai importanţi producători de aur din lume, situându-se, în 2012, cu 250 de tone anual, pe locul al doilea la nivel mondial, după China. Aurul extras de aici reprezintă aproximativ 10% din totalul producţiei globale şi este exportat în mare parte. În ultimii ani, valoarea metalului preţios vândut peste hotare de firmele australiene a fost de circa 14 miliarde de dolari anual. Și nu este de mirare, în contextul în care Australia deţine circa 11% din resursele de aur dovedite ale lumii.
Dar nici ușor nu este. Firmele care adună aurul din subsolul continentului de la antipozi trebuie să respecte numeroase reguli privind siguranţa, atât a lucrătorilor, cât şi a mediului. Teoretic, acestea ar trebui să preîntâmpine orice accident de muncă şi orice depăşire a limitelor maxime de poluare admise. Mai mult, după încheierea lucrărilor, companiile sunt obligate să readucă zonele în care s-au aflat exploatările cât mai aproape de înfăţişarea anterioară sau cel puţin într-o stare cât mai naturală şi care să nu permită nicio emisie de substanţe nocive. Pentru a garanta execuţia acestor lucrări, legea obligă societăţile miniere să vireze o garanţie în conturile statului, garanţie care este returnată după încheierea ecologizării.
România ar putea deveni primul producător de aur din Uniunea Europeană
Văzute din afară, lucrurile par la fel de complicate pentru toți cei care dezvoltă asemenea proiecte. Punctual, luând cazul României, cel mai recent studiu al Fraser Institute demonstrează că țara noastră se situează între ultimele locuri (86 din 96) ca grad de atractivitate pentru investiții miniere, cu mai puțin de 20 de puncte din 100 posibile. Primele locuri la nivel mondial sunt dominate de țările nord-europene: pe locul întâi Finlanda, urmată pe locul 2 de Suedia și, pe poziția a zecea, de Norvegia. Din punctul de vedere al resurselor naturale, România ar avea totuși șansa să devanseze toate aceste țări, devenind primul producător de aur din Uniunea Europeană, odată cu relansarea industriei miniere. Doar la Roșia Montană producţia anuală medie estimată se va ridica la 15 tone, însă proiectul minier este blocat de ani buni, în aşteptarea avizelor care să permită începerea exploatării aurului. Zăcămintele nu sunt, cel mai probabil, atât de mari încât să transforme radical întreaga Românie după modelul parcurs de Australia în urmă cu mai bine de un secol. Dar o bună parte din efectele pozitive pomenite mai sus s-ar putea replica la nivelul comunităţilor din apropierea depozitelor de resurse.
Potrivit studiului citat, indicatorul numit Policy Potential Index (PPI) este cel care dă măsura gradului de atractivitate al unei regiuni pentru investiții miniere și reunește 15 factori care influențează luarea deciziilor de investiție. De remarcat ar fi și faptul că atractivitatea României pentru investiții miniere este, conform reprezentanților sectorului minier la nivel global, în continuă scădere. În studiul din 2011, care a inclus România pentru prima oară, indexul PPI al țării noastre a fost de 39 de puncte, situând România pe locul 53 din 79 de regiuni incluse în cercetare. Altfel, prin prisma politicilor fiscale ale ţărilor lumii faţă de sectorul minier, studiul arată că ţara noastră este în cel mai bun caz la mijlocul clasamentului destinaţiilor de investiţii în minerit atunci când se ia în calcul „ospitalitatea fiscală“ a acestor jurisdicţii.
250 tone este producția anuală de aur, în Australia, numărul 2 mondial