Nu s-a pus niciodată problema că Putin ar putea pierde alegerile, ci în ce măsură va deţine el controlul după ce va fi ales. După alegeri, mişcările de protest par să se atenueze iar Putin se gândeşte cum să-şi reorganizeze elita de la Kremlin. Asta înseamnă că Rusia începe să recapte lărgime de bandă în care să poată să se concentreze asupra agendei mai mari: adică reinstaurarea unei Rusii puternice la nivel global. În ultimul deceniu, Rusia şi-a restabilit influenţa în zonele limitrofe, în special în fostele state sovietice. Cum Putin revine la cârmă, Moscova pare să fi avut succes în acest demers. Urmează instituţionalizarea autorităţii Rusiei. Strategia aceasta este deja în aplicare prin crearea unor organizaţii precum Uniunea Vamală şi planificata Uniune Eurasia.

Putin a confirmat ţintele, anunţând în ziua în care a câştigat alegerile că statele CSI sunt principala sa prioritate. Asta înseamnă că următoarele pe lista sa sunt ţările care nu sunt încă înapoi sub aripa Moscovei, aşa cum sunt Ucraina, statele baltice sau Moldova.

Strategia presupune o mărire a presiunii ruseşti asupra statelor central europene. Linia despărţitoare dintre Vest şi Rusia a fost în timpul Războiului Rece Zidul Berlinului, însă demarcaţia fusese mutată înapoi la graniţa Rusiei după căderea Uniunii Sovietice. Astăzi linia despărţitoare se îndreaptă din nou spre vest dincolo de fostele ţări sovietice. Asta face din coridorul central european – ce se întinde din Suedia până la Marea Neagră – noua tablă de şah pe care se purta confruntarea dintre Occident şi Rusia.

Astfel, ţări precum Polonia şi România devin jucători cheie în asigurarea unui echilibru regional. Sunt două direcţii pe care ţările din EC le pot urma pentru a rezista cu brio în faţa unei Rusii mai insistente. În primul rând este vorba despre menţinerea unui parteneriat strâns cu Statele Unite. Organizaţiile occidentale ce până acum se opuneau Rusiei au devenit ineficiente. Nici NATO şi nici Uniunea Europeană nu sunt în măsură să protejeze eficient ţările central-europene în faţa renaşterii Rusiei. În plus, campionul european, Germania, şi-a întărit relaţiile proprii cu Rusia. Înţelegerile militare bilaterale dintre ţările EC şi SUA, aici avem deja tratatele cu Polonia şi România, rămân unica soluţie.
Însă relaţia cu SUA nu este o asigurare suficientă împotriva Rusiei, iar ţările central-europene se strâng în organizaţii regionale. Viitoarele „grupuri de luptă” cum sunt Vişegrad sau Nordic, vor prelua responsabilitatea securităţii regionale şi nu se vor baza exclusiv pe puteri sau organizaţii străine. Nu pentru că doresc să-şi asume sarcina, ci pentru că simt că sunt obligate să facă asta. Rusia nu va sta cu mâinile în sân aşteptând ca ţările CE să-şi întărească defensiva. Moscova are mai multe instrumente prin care poate împiedica realizarea unor astfel de planuri. Cel mai la îndemână este intensificarea presiunilor militare asupra zonei. Poate majora numărul de soldaţi sau poate instala sisteme de rachete la graniţele sale cu Europa – atât în exclavele ruseşti cât şi în fostele ţări sovietice. Rusia mai poate de asemenea să macine în continuare alianţa NATO cooperând în unele chestiuni de securitate cu Europa Occidentală şi punând presiune pe Europa Centrală în altele. Asta ar diferenţia felul în care vest şi central europenii percep pericolul rusesc. Mai sunt şi strategii nemilitare, cum ar fi folosirea oportunităţii crizei financiare de către Rusia, ce ar putea achiziţiona active în Europa, sporindu-şi astfel influenţa în ţările respective.

În final, izolarea puterii în revenire a Rusiei se va juca în Europa Centrală. Nu este clar dacă pe noul câmp de luptăchiar se vor purta lupte, ori dacă situaţia actuală se va finaliza cu un fel de armistiţiu de genul celui de pe frontul Războiului Rece. Faptul că la conducere se află acum un lider care şi-a demonstrat capacitatea de a reîncepe o politică externă agresivă este un mesaj puternic pentru vecinii Rusiei şi restul lumii că Rusia nu va mai fi atât de pasivă de data asta.

Lauren Goodrich, Analist Stratfor