16 Februarie: Mai mult decât o dată, un simbol al identității feroviare pentru „Remarul 16 Februarie”

Deși rădăcinile uzinei clujene, „Remarul 16 Februarie”, coboară până în anul 1870, identitatea sa modernă este indisolubil legată de data de 16 Februarie. Această zi nu marchează momentul înființării, ci reprezintă un omagiu adus sacrificiului și solidarității muncitorești.

Există locuri în Cluj unde timpul nu se măsoară în secunde, ci în lovituri de ciocan și miros de ulei ars. Unul dintre aceste locuri este „Remarul 16 Februarie”.

O zi botezată cu sacrificiu: 16 Februarie

Dacă întrebi un clujean „unde lucrezi?”, e foarte probabil să-ți răspundă simplu: „La 16”. Pentru cei din afară, e o dată calendaristică; pentru ceferiști, este o moștenire. Numele nu vine din ziua înființării fabricii, ci din ecoul unei revolte sângeroase care a avut loc la sute de kilometri distanță, în 1933, la Atelierele Grivița din București.

Era vremea Marii Crize Economice. În acea iarnă a anului 1933, ceferiștii — coloana vertebrală de atunci a țării — ajunseseră la capătul puterilor. Salarii tăiate repetat, foame și condiții de muncă de neimaginat, unde oamenii se luptau cu locomotivele uriașe timp de 12 ore pe zi în hale înghețate și pline de fum toxic. Revolta de pe 16 februarie a fost strigătul lor de disperare și de demnitate. Alegerea acestei date ca nume pentru uzina clujeană n-a fost o simplă decizie administrativă, ci un act de omagiu adus celor care au avut curajul să spună „ajunge”.

Omul care cunoaște fiecare șurub

În halele de astăzi, unde zgomotul metalului acoperă orice șoaptă, cluj24.ro la găsit pe Marcel Chiorean. Are 67 de ani și, de 42 dintre ei, „casa” lui a fost Remarul. A venit aici în 1984 și, deși n-a trăit vremurile grele din ’33, le poartă în suflet prin poveștile moștenite.

”Noi figuram la înființare ca atelier de întreținere. După ce s-a retrocedat Ardealul, în 1918, a fost o revoltă, în 1933, la București, la Grivița, și acolo a murit un om, acel Vasile Roaită. În cinstea acelui om care a murit atunci, în semn de fraternitate pe linie de ceferiști, a fost denumită 16 februarie. Acum, dacă întrebați -clujeni, în general- unde lucrezi. „La Remarul„. Dar unde e Remarul ăsta?„ „La 16 Februarie„. A, de ce nu zici așa?!„.  Și nu-i făcut numele de comuniști, ci de organizațiile sindicale.” povestește veteranul.

Pentru el și colegii lui, 16 februarie nu e despre politică, ci despre respectul pentru tradiție. În fiecare an, la această dată, în uzină se lasă puțin munca deoparte. Se aprind poveștile, se împart mici și bere, și se onorează spiritul feroviar care a ținut țara în mișcare prin războaie, crize și schimbări de regim.

De la munca de ocnaș, la precizia modernă

Dacă acum un secol munca în ateliere era o luptă brutală cu fierul, unde accidentele erau la ordinea zilei și siguranța era un lux, astăzi peisajul s-a schimbat. Călin Mitică, președintele Consiliului de Administrație, privește spre viitor: investiții de milioane de euro, utilaje moderne și norme stricte de protecție.

Totuși, oricât de mult s-ar moderniza echipamentele, meseria de lăcătuș, sudor sau mecanic rămâne una „grea”, o meserie a oamenilor dârzi. În halele înalte, unde o locomotivă de zeci de tone stă desfăcută pentru a fi readusă la viață, simți că tehnologia doar ajută mâna omului, nu o înlocuiește.

O punte între epoci

Într-un Cluj care se transformă rapid, unde vechile platforme industriale lasă locul blocurilor de sticlă și proiectelor imobiliare, ”Remarul 16 Februarie” rămâne o insulă de istorie vie. Este locul unde trecutul — cel al muncii grele și al solidarității — se întâlnește cu prezentul unei industrii care refuză să dispară.

Când treci pe lângă zidurile uzinei într-o dimineață de februarie, amintește-ți că „16” nu e doar o cifră. E povestea a mii de oameni care, de peste 150 de ani, strâng șuruburi, verifică panouri electrice și se asigură că drumul de fier rămâne deschis. Este, mai presus de toate, o lecție despre demnitate care se transmite, cu mâinile murdare de vaselină, de la o generație la alta.