Infrastructurile existente, construite predominant pe combustibili fosili, sunt insuficient echipate pentru extremele climatice și se confruntă cu deficit de materiale și intensitate a emisiilor de carbon, arată o analiză publicată pe site-ul Forumului Economic Mondial.

La nivel global, sectorul construcțiilor este departe să se decarbonizeze până în 2050. Unele regiuni se confruntă cu o moștenire a supraconstrucției infrastructurii, imposibil de întreținut sau de reînnoit. Altele încă nu au infrastructură de bază. În toate cazurile, defecțiunile infrastructurii vor fi dezastruoase.

Vulnerabilitatea infrastructurii

Factorii de decizie și planificatorii se confruntă cu multe probleme strategice presante privind tranziția infrastructurii la noile condiții.

Vulnerabilitatea generală a infrastructurii se manifestă în mai multe moduri:

1. Adaptare întârziată. Infrastructura critică se adaptează lent la schimbările climatice. Riscurile fizice pentru investiții și active sunt adesea subestimate, ceea ce poate duce la pierderi de până la 50% până în 2050. Între timp, terenurile sigure pentru construcții devin din ce în ce mai rare, determinând o retragere treptată din zonele cu risc ridicat.

2. Așteptări ale societății. Societatea solicită din ce în ce mai mult o infrastructură publică transformatoare, accesibilă, incluzivă, sănătoasă și fiabilă. Cu toate acestea, comercializarea serviciilor esențiale, cum ar fi apa, deteriorarea căilor ferate și a autostrăzilor, creșterea prețurilor la energie și riscurile legate de căldură pentru muncitorii din construcții subminează reziliența civică. În timp ce infrastructura esențială poate fi asigurată, costurile tranziției riscă să cadă în mod disproporționat asupra celor săraci.

3. Concurența pentru resurse financiare. Deficitul de investiții în infrastructură continuă să se adâncească, pe măsură ce mai multe fonduri sunt redirecționate către apărare și inteligența artificială (IA). Între timp, costurile de întreținere cresc, iar infrastructura îmbătrânită devine din ce în ce mai nesigură.

4. Lipsa de materiale strategice. Lipsa de materiale strategice poate încetini eforturile de decarbonizare. La fiecare 15 până la 25 de ani, panourile solare, turbinele eoliene și bateriile îmbătrânite trebuie înlocuite, ceea ce crește presiunea asupra resurselor critice. În același timp, există o tensiune tot mai mare între necesitatea de a reduce amprenta ecologică a construcțiilor și cererea de infrastructură mai rezistentă.

Modul în care vor fi abordate aceste întrebări depinde de mulți factori.

În încercarea de a ne pregăti pentru viitor, cinci scenarii pentru infrastructura globală până în 2100 pot oferi perspective noi asupra potențialelor evoluții.

5 scenarii de infrastructură globală până în 2100

1. „Tehnosferă” circulară puternică din punct de vedere climatic

„Tehnosfera” se referă la masa totală a structurilor, sistemelor și materialelor create de om – de la clădiri și drumuri până la mașini și deșeuri. Greutatea sa o depășește acum pe cea a tuturor organismelor vii de pe Pământ, subliniind amprenta materială a civilizației moderne pentru a rezista la condiții meteorologice extreme și atacuri cibernetice.

În loc să se extindă, clădirile și infrastructura sunt reutilizate, reparate, reutilizate, ridicate și reciclate. Era ocupării terenurilor și a utilizării materialelor virgine se încheie.

În acest context, apar cicluri rapide de renovare și o piață dinamică a materialelor second-hand.

Arhitectură vernaculară – stiluri de construcții antice, caracteristice unei anumite regiuni sau culturi, tehnici de construcție low-tech și high-tech se combină cu caracteristici de design pasive – cele care nu se bazează pe energie sau mașini, ci pe fizică, din regiuni aride pentru a realiza clădiri care rezistă la căldură și inundații.

2. Mega-infrastructură partajată la nivel continental

Un boom al construcțiilor este în curs de desfășurare pentru a sprijini tranzițiile energetică și digitală. Regiunile cu creștere rapidă colaborează la proiecte de infrastructură la scară largă pentru a reduce costurile și a accelera livrarea.

Energia regenerabilă este generată acolo unde soarele și vântul sunt suficient de puternice, distribuită prin rețele interconectate la distanță lungă și cabluri submarine. Aceste rețele leagă fusurile orare estice și vestice pentru a echilibra aprovizionarea cu energie între zi și noapte.

3. Infrastructură virtuală

În acest scenariu, corporațiile domină datele, orașele și infrastructura. Această trecere către controlul sectorului privat conduce la medii individualizate și imersive dereglementate, mineritul extinzându-se în spațiu, în Arctica și în adâncurile mării.

Planificarea spațială și urbană este bazată pe inteligență artificială și proiectată automat, iar construcția cu roboți este norma. Infrastructura este încorporată cu senzori și materiale de colectare a datelor, facilitând întreținerea predictivă și supravegherea constantă. Între timp, bogații se retrag pe insule artificiale, împrejmuite.

Societatea devine vulnerabilă la întreruperi de curent, atacuri cibernetice, defecțiuni digitale sau preluări malicioase. Pe măsură ce cererea de energie și resurse critice crește, o piață de infrastructură și apărare cibernetică prinde rapid contur.

4. Infrastructură cu carbon blocat

Eșecul decarbonizării și întreținerea amânată duc la active și infrastructură blocate, dependente de combustibili fosili. Pierderea valorii devine sistemică, răspândindu-se de la infrastructuri la pensii și fonduri de investiții, lucrători, furnizori și beneficiari de transferuri sociale.

Tehnologiile de captare, stocare și utilizare a carbonului și geoingineria sunt promovate ca măsuri provizorii în controlul emisiilor.

Cu toate acestea, creșterea prețurilor la carbon și daunele climatice fizice duc la pierderi economice suportate de guverne și generațiile viitoare.

5. Microinfrastructură descentralizată

Planificarea transcontinentală eșuează fără o piață energetică unică funcțională, ceea ce duce la gestionarea localizată a infrastructurii de bază de către municipalități, întreprinderi mici și mijlocii, cooperative cetățenești și cartiere urbane.

Resursele teritoriale și competențele umane sunt combinate în celule energetice sau biogaz în zone interioare, conectate la rețea sau în afara acesteia, promovând comerțul între egali și autosuficiența cu ciclu închis.

Această abordare nu are amploarea necesară pentru a sprijini industriile mari consumatoare de energie sau centrele de date. În funcție de regulile comune de partajare a resurselor, unele regiuni cooperează și prosperă.