Un singur București e prea puțin pentru România

Avem o idee rămasă moș­te­nire de la Ceaușescu și care între timp a devenit europeană, privind necesitatea unei dezvoltări armonioase pe întregul teritoriu al patriei.

Dar și o alta potrivit căreia Bucureștiul e deja în zona euro, însă trebuie să intre toată țara. Ultima afirmație are legătură cu convergența reală, care nu se adâncește dacă vine politicul și decretează că peste șase ani vom intra în zona euro. Singurul lucru pe care l-a reușit el a fost să dezamorseze presiunea socială trimițându-i pe români după investitorii care lipseau din țara lor, fără să își asume zicerea: Nu ne vindem țara! Eu am însă o părere diferită de a celor ce susțin dezvoltarea armonioasă și am menționat-o la fel de des ca pe aceea că tramvaiele din Capitală trebuie să se „îngroape“ și să se numească metrou.

Cred că ruralizarea populaţiei nu e deloc pe gustul investitorilor. În Estonia, primele zece oraşe concentrează 55% din populaţia ţării, ceea ce face să fi atras mai mulţi bani din străinătate decât Letonia (unde ponderea populaţiei oraşelor mai răsărite în total e de 53%) şi Lituania (43,5%). În Ungaria, primele zece aşezări urbane înglobează 39% din locuitorii ţării şi asta face să se bucure mai mult de atenţia întreprinzătorilor din afară în comparaţie cu Cehia (26%) sau Slovacia (24%).

La noi primele zece municipii – de la Bucureşti, până la Brăila – deţin doar 20% din populaţia ţării. Suntem mai aproape de ruşi (16,5%), decât majoritatea esticilor care au intrat în UE. Poate că asta e cauza pentru care s-au adunat mai multe investiţii ca la noi până şi pe cap de bulgar (vecinii de la Dunăre au o treime din populaţie în primele zece oraşe). Însă exemplele nu trebuie să se oprească la Europa de Est. Vestitele aglomerări urbane din SUA reprezintă motivul pentru care PIB-ul american (calculat la paritatea puterii de cumpărare) se situează în vecinătatea celui european, deşi UE are o populaţie cu 50% mai mare. Iar înăuntrul Uniunii, ţările nordice, în special Finlanda, conduc în topul competitivităţii, pentru că au o populaţie mică, dar concentrată în câteva oraşe.

Concluzia: investitorii sunt atraşi de pieţe mari, unde îşi pot plasa cu uşurinţă mărfurile sau de unde îşi pot alege forţa de muncă. Bucureştiul e cea mai mare piaţă. De asta s-au repezit aici bancherii să împrumute, reţelele de magazine să investească şi constructorii să ridice clădiri. Din nefericire, Bucureştiul e singular şi nici el nu mai e oraşul de două milioane de locuitori de la începutul anilor ’90. Ce să mai discutăm de cel denumit în urmă cu cinci cincinale al doilea oraş industrial al ţării, Braşov, care, în 1992, avea 324.000 de locuitori, dar care a pierdut – în special ca urmare a plecării muncitorilor moldoveni care lucrau pe platforma industrială –  aproape un sfert din populaţie. Şi atunci când pieţele devin mai mici, „erodate” de procesul de ruralizare, investiţiile se reduc şi dezvoltarea se încetineşte.

IONUȚ BĂLAN, 
analist economic