Refluxul american îşi are originea în renunţarea la două supoziţii pe care SUA le considerau drept axiome în momentul în care Uniunea Sovietică se prăbuşea. Una dintre ele era credinţa total greşită că ar avea capacitatea de a reconstrui statele eşuate, după propriul lor model. Istoria, limba, cultura, geografia nu aveau nicio importanţă. Democraţia putea fi despachetată şi pusă imediat în funcţiune de către o echipă de reconstrucţie provincială, direct din interiorul unui elicopter Chinook. Construcţia de naţiuni a murit de o moarte lentă şi urâtă în Irak şi Afganistan. Cealaltă credinţă era aceea că un capitalism globalizat, nesupus legiilor şi neîngrădit reprezintă ordinea firească a lucrurilor la nivel mondial. Iar aceasta a murit şi ea, odată cu Lehman Brothers.
Mare parte din greşelile făcute de George W. Bush în primul său mandat fuseseră făcute şi de Clinton, cu diferenţa că efectele lor nu au fost atât de evidente în Rusia lui Boris Elţîn pe cât au fost în Irakul anului 2003. A fost nevoie de trei preşedinţi pentru ca aceste iluzii să fie abandonate, iar Barak Obama a avut şi el o contribuţie la aceste două decenii de orgoliu belicos, prin suplimentarea trupelor din Afganistan. Conducând din spatele rândurilor a fost expresia neinspirată pe care Obama a folosit-o pentru a descrie rolul SUA în Libia, însă chiar şi în această formă ea cu greu se apropie de ilustrarea constrângerilor care împiedică acum SUA să-şi proiecteze puterea în exterior.
Faptul că Libia eliberată s-a dovedit a fi un loc mai primejdios pentru americani decât era aceeaşi ţară sub dictatură, a fost o altă parte a lecţiei pe care SUA au trebuit să o înveţe. SUA, Marea Britanie şi Franţa nu au dat încă socoteală cu privire la relaţiile pe care le-au întreţinut cu dictatorii răsturnaţi din Tunisia, Egipt şi Libia. Şi nici nu au de gând să dezvăluie ceva în legătură cu susţinerea lor pentru Arabia Saudită şi Iordania, state care sunt acum în plin proces de organizare a unei contra-revoluţii împotriva protestelor pro-democraţie care au loc în ţările din Golf, de ale căror aeroporturi SUA depind pentru a putea declanşa un atac asupra Iranului.
Acestea fiind spuse, e clar că rămân foarte puţini factori în funcţie de care să poţi decide care dintre candidaţi ar putea fi un preşedinte mai bun: Obama sau Mitt Romney. Preşedintele Obama a fost silit de realitate să renunţe la iluzii, devenind din multe puncte de vedere exact opusul celui care ţinea un anume discurs înflăcărat la Cairo. El este pregătit să-şi dedice timpul doar acelor probleme pe care crede că le poate rezolva, dar din acelaşi motiv el este mai dispus să folosească forţa letală, sub forma dronelor, decât oricare alt preşedinte de dinaintea sa. El a devenit un realist, în mod similar cu transformarea prin care a trecut Brent Scowcroft.
Obama se înfruntă cu un candidat republican care pune atât de puţin preţ pe acest subiect – care în realitate i-ar consuma o mare parte din timpul pe care l-ar petrece în calitate de preşedinte – încât s-a înconjurat cu mulţi dintre aceeaşi vechi neoconservatori (John Bolton, Reuel Marc Gerecht, Eliot Cohen) care, în calitate de membri ai Proiectului pentru un Nou Secol American, au adus politica SUA în starea deplorabilă în care se află astăzi. Aceşti oameni sunt adevăraţi recidivişti, responsabili pentru acel tip de prostii pe care Romney le scoate pe gură după ore întregi de deliberări intense. Nu declaraţii precum aceea pe care a făcut-o de două ori în timpul campaniei, că Siria ar constitui ieşirea Iranului la mare. Cea mai mare gafă a campaniei sale, legată de politica externă, a fost atacarea declaraţiilor făcute de ambasada americană de la Cairo, înainte de a se afla că ambasadorul american din Libia fusese ucis, iar ea a fost făcută la recomandarea unanimă a acestor indivizi.
Gândiţi-vă de asemenea la ce dificultăţi îl vor aştepta pe viitorul preşedinte, dintre care cea mai importantă va fi dezamorsarea prin negocieri a crizei create de programul nuclear iranian. Legat strâns de aceasta este şi războiul civil din Siria, care din punct de vedere militar a ajuns în stadiul de remiză. În secunda în care regimul lui Bashar al-Assad va cădea, efectul dispariţiei unui regim şiit, fie el şi unul de inspiraţie Baath, se va resimţi în Irak. Revoluţiile relativ lipsite de vărsare de sânge din Tunisia şi Egipt sunt şi ele în balanţă. Iordania şi statele din Golf sunt la rândul lor scuturate de aceleaşi forţe care au determinat deja căderea dictatorilor din republicile arabe. În Afganistan retragerea trupelor trebuie să fie operată în cele mai proaste condiţii posibile. Între timp China îşi construieşte rapid forţe navale impresionante şi îşi înmulţeşte pretenţiile teritoriale în Marea Chinei de Sud. Lista rămâne desigur deschisă, însă alegerea cu privire la care dintre candidaţi este mai competent pentru a naviga prin haosul noii dezordini mondiale este cât se poate de limpede.
SURSA: THE GUARDIAN, RADOR