«Am avut un tratat de stabilitate fiscală. Acum, cred că e timpul pentru un tratat de creștere economică”. Președintele BCE, Mario Draghi, a rostit aceste cuvinte aparent într-o doară, în timpul unui discurs în fața Parlamentului European. Cei prezenți le-au auzit, însă, și nu au rămas indiferenți. Venite din partea unui suporter al rigidității fiscale impuse de Germania, aceste cuvinte le-au redat multora speranța că zona euro începe, în sfârșit, să lase în spate obsesia, aproape patologică, pentru austeritate.
Se pare că, în ajunul alegerilor cu rezultat previzibil din Hexagon, domnul Draghi a început să se distanțeze de latura sa germană și să o scoată la suprafață pe cea franceză. Socialistul domn Hollande vrea să renegocieze tratatul fiscal, astfel încât să înlocuiască unele măsuri fiscale dure cu pârghii de creștere. La Bruxelles, se vorbește chiar de un nou plan Marshall. În paralel, domnul Hollande a ajuns să fie văzut ca un salvator al zonei euro, măcinată de recesiune și de rate înfricoșătoare ale șomajului. Chiar și doamna Merkel este mult mai împăciuitoare în ultima vreme, afirmând recent că stabilitatea continentului nu poate fi asigurată numai prin disciplină bugetară, ci și prin măsuri care să impulsioneze creșterea.
Totuși, nu ar trebui să ne lăsăm luați de val, nădăjduind că direcția zonei euro se va schimba radical de pe o zi pe alta. În momentul de față, apelul la creștere economică a ajuns la fel de banal ca apelul la pace mondială: toată lumea tinde către acest scop, însă nimeni nu cade de acord asupra mijloacelor. Din ce a lăsat să se înțeleagă până acum, Mario Draghi este adeptul reformelor structurale menite să flexibilizeze piața muncii și să impulsioneze pornirile antreprenoriale. Cancelara Germaniei are același punct de vedere, subliniind că, astfel, încurajarea creșterii economice se poate face fără investiții inutile de miliarde de euro. Iar liberalii împărtășesc, la rândul lor, aceeași viziune, la care adaugă și nevoia de înlăturare rapidă a barierelor de pe piața comunitară, mai ales în domeniul serviciilor.
În schimb, Francois Hollande are o perspectivă complet diferită. Programul electoral promovat de el în Franța, unul dintre statele cu cele mai stufoase sectoare publice din lume, este axat pe sporirea cheltuielilor și a taxelor. La nivelul UE, promovează un sistem comun de obligațiuni europene, care ar facilita investițiile în infrastructură, dar și pomparea de capital în Banca Europeană de Investiții (BEI) și o concentrare a fondurilor de dezvoltare regională către crearea de locuri de muncă. Obiective realizabile, atâta timp cât noul președinte francez acceptă să nu se implice în reformularea tratatului de stabilitate fiscală – în final, aceste idei au fost deja propuse și de Comisia Europeană.
Germania face, Franța desface
Germania a afirmat deja că este de acord cu injectarea de noi fonduri în BEI. Realist, sumele necesare nu sunt prea mari, iar efectele pot fi extrem de pozitive pentru echilibrarea sectorului privat (se vorbește de un capital de 10 miliarde de euro, care ar putea genera investiții de 180 de miliarde de euro). În plus, BEI este cunoscută ca un coordonator de programe excepțional. Până aici, toate bune. În schimb, în privința celorlalte propuneri – punerea la comun a eurobondurilor și împuternicirea BCE să acorde direct împrumuturi țărilor îndatorate -, domnul Hollande se va lovi de zidul german.
Totuși, Germania pare din ce în ce mai izolată. Pasiunea sa pentru austeritate a depășit orice limită. Miturile „contracției fiscale expansioniste“ sau cel conform căruia reducerea deficitului poate duce automat la creștere au fost demontate punct cu punct. Ba chiar s-a demonstrat că planurile de austeritate implementate în piețele intrate deja în recesiune au dus la adâncirea crizei economice și, ulterior, la imposibilitatea reducerii deficitului. Mai mult, statele din zona euro nici nu pot atenua acest șoc prin relaxarea politicilor fiscale sau prin deprecierea monedei. Iar reformele structurale pot impulsiona cererea, însă numai pe termen mediu.
Revenind, haideți să fim serioși: dacă deficitele scăpate de sub control ar fi reprezentant soluția, Grecia și Spania ar fi pe val. Nivelul actual al datoriilor din statele bogate a mai fost atins doar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar precedentul istoric arată că un grad mare de creditare nu permite creșterea pe termen lung. Mai devreme sau mai târziu, statele europene vor fi nevoite să achite cumva aceste datorii. Așa că, în realitate, alegerea cea mai dificilă nu va fi între varianta austerității și cea a creșterii economice, ci între impunerea setului corect de reforme structurale și planificarea unor măsuri veritabile de reducere a deficitelor.
Am putea fi dezamăgiți
Cel mai bun mecanism de dezvoltare economică ar fi înlăturarea incertitudinilor privind viitorul monedei unice. Pentru asta, statele trebuie să-și asume unele riscuri și să accepte împărțirea la comun a poverilor fiscale. Rezultate rapide pot apărea doar dacă Germania va consimți să-și impulsioneze consumul intern prin sporirea cheltuielilor publice și prin reducerea taxelor.
În paralel, nemții ar trebui să accepte și un nivel mai ridicat al inflației, pentru a permite astfel și altor țări să redevină competitive, fără a le împinge automat spre deflație. O altă cale de consolidare a monedei europene ar fi implementarea unui sistem comunitar de recapitalizare a instituțiilor bancare și de garantare a depozitelor, pentru a rupe astfel cercul vicios în care băncile neperformante și statele îndatorate se trag unele pe altele în jos. Pentru a preveni intrarea în insolvență a unora dintre aceste state, ar fi nevoie și de un sistem comun de eurobonduri.
Cele mai multe din măsurile enumerate mai sus nu pot fi luate peste noapte. Germania și restul creditorilor trebuie să primească asigurări că apelul la integrare nu este, de fapt, o nouă invitație la desfrâu pe cheltuiala lor. Probabil că, în realitate, statele din zona euro va trebui să accepte înăsprirea, și nu înlesnirea, disciplinei fiscale. Iar în final, tratatul de creștere economică la care speră domnul Hollande se poate dovedi dezamăgitor.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist