Desigur, initiativa bancii centrale se justifica prin aceea ca, fara un control strict, institutiile bancare se pot transforma in canale de vehiculare a unor sume obtinute din tranzactii ilegale. De unde necesitatea de a controla provenienta banilor din conturi. Anumite pretentii sunt insa duse la absurd, asa cum ar fi cea ca bancile sa angajeze personal specializat in psihologie, care sa analizeze comportamentul clientilor si veridicitatea afirmatiilor. Mai interesanta este situatia in care functionarul va trebui sa afle poreclele clientilor si sa le mentioneze ca atare in documente. De acord, orice banca trebuie sa isi cunoasca clientii, macar pentru a putea stabili care sunt serviciile de care au nevoie si pentru a stabili un parteneriat, asa cum ar fi normal. Acest gen de relatie se bazeaza insa pe incredere si se cladeste in timp. Este absurd ca cineva sa presupuna ca vreun roman, cu mai multi sau mai putini bani, va calca cu incredere si placere intr-o institutie care-l supune, de la bun inceput, unui interogatoriu. In plus, in Romania, relatia in banci si populatie nu este printre cele mai bine cladite: increderea despre care vorbeam nu prea functioneaza de nici o parte, clientul percepe, in multe cazuri, banca precum un camatar fara mila, in timp ce banca vede in fiecare client o alta sursa potentiala de credite neperformante.

Recentele reglementari vor introduce o noua sursa de stres intr-o relatie si asa tensionata. Daca fiecare banca va cere de la fiecare client justificari pentru fiecare suta de dolari depusa in cont, documente care sa ateste provenienta banilor, adeverinte de venit sau alte astfel de acte, este usor de prevazut rezultatul. In primul rand, o crestere inutila a costurilor pentru institutie si, in al doilea rand, o pierdere de timp pentru ambele parti.

Este adevarat, fraudele sunt posibile, si banii negri pot fi albiti daca bancile nu sunt suficient de precaute. Privind istoria bancara postdecembrista, se poate spune cu certitudine ca toate marile operatiuni bancare ilegale s-au produs cu stirea si, cateodata, participarea functionarilor din institutia respectiva. Oricate regulamente s-ar emite, ele nu pot inlocui buna-credinta a angajatilor din banci sau pregatirea lor profesionala. Pe de alta parte, n-ar fi corect ca institutiile bancare sa se transforme intr-un fel de organism de control: nu este treaba lor daca clientul si-a platit impozitele, daca suta lui de dolari provine dintr-o activitate cu carte de munca sau nu. Exista alte autoritati care trebuie sa urmareasca aceste lucruri.

Nu spune nimeni ca n-ar trebui sa existe un control privind banii care se depun in banci, dar exista mijloace mai rafinate decat un interogatoriu direct, care ar face pe oricine sa se simta suspectat a fi un potential delicvent. Totusi, oamenii care calca pragul unei banci sunt clienti, nu infractori, si ei sunt cei care fac o favoare institutiei, nu invers. In ceea ce priveste cunoasterea clientelei, nici un formular de pe lume nu va inlocui vreodata o relatie de incredere construita in timp intre bancher si client, asa cum nici un regulament nu va preveni fraudele care pornesc din interiorul bancilor.