Suntem toți în aceeași barcă. Doar că numai unii stau cu picioarele în apă

Ministrul de Finanțe, Florin Cîțu, dă asigurări, ori de câte ori are ocazia, că nu el este cel care se opune majorării pensiilor cu 40% de la 1 septembrie sau dublării alocațiilor pentru copii.

Florin Cîțu spune că ar vrea să facă asta, dar pur și simplu nu se poate. Bugetul de stat nu ar suporta o asemenea povară. Și mai simplu spus – nu sunt bani.

”Să nu fie niciun dubiu, pensiile cresc de la 1 septembrie. Să nu uităm însă că România trece prin cea mai mare criză economică, iar în acest context dificil, atât global, noi tot dorim să creștem pensiile, dar eu trebuie să spun cât se poate, cât este sustenabil”, explică el.

Inclusiv majorarea cu 10% ar putea să fie prea mult pentru cât poate bugetul, sau, mai precis, deficitul bugetar să ducă, s-a plâns ministrul de Finanțe.

Până aici, totul pare logic și de bun-simț. Dacă nu sunt bani, nu sunt. Nu poți da de acolo de unde nu este.

Dar același Florin Cîțu a declarat, într-o emisiune televizată, că suma totală alocată investiţiilor este cea mai mare din ultimii 10 ani. Chiar își face un titlu de glorie din această alocare: 13 miliarde lei, în primele cinci luni ale lui 2010.

Adică, în mare, cam necesarul de bani pentru majorarea pensiilor și a alocațiilor, conform legilor în vigoare: 10 miliarde de lei pensiile și 3,75 miliarde banii pentru copii.

În același timp, Ministerul Finanțelor pregătește o schemă de ajutor de stat prin care vrea să garanteze 80% din despăgubirile pe care societățile ce asigură credite comerciale le-ar datora clienților asigurați pentru neîncasarea facturilor la timp. Costul? 1 miliard de lei, pe care statul român îi va da, în locul companiilor străine care se ocupa de reasigurarea creditorilor comerciali.

Și nu este singura plată controversată pe care o dispune ministrul de Finanțe. Să ne amintit numai de cele 400 de milioane de euro (cam 1,9 miliarde lei) pe care s-a grăbit să le plătească fraților Micula, deși poate ar fi fost și alte modalități de soluționare a litigiului.

Deci, bani s-ar mai găsi pe la Finanțe. Nu este vorba de putință, ci de voință. De priorități.

Pensionarii și copii României nu reprezintă o prioritate pentru Ministrul de Finanțe.

De fiecare dată când refuză majorarea pensiilor și a alocațiilor, cei din Guvern clamează responsabilitatea. Ei fac comparația cu bugetul unei familii: nu poți cheltui mai mult decât venitul lunar, trebuie să fim responsabili.

Dar cum se numește o familie în care bătrânii nu au bani de mâncare și medicamente și care rupe de la gura copiilor doar ca să facă un credit uriaș (80 de miliarde de lei – cât a împrumutat Cîțu, în mandatul său de ministru) pentru a-și lua, să zicem, o mașină nouă?

Sau o casă nouă? Sau chiar și pentru a începe o afacere, în care să își bage toate resursele financiare?

În general, care face ”investiții”, gândind că poate se va bucura de ele în viitor, în timp ce cotidianul se prezintă la limita supraviețuirii, mai ales pentru cei mai defavorizați?

Se mai poate numi asta o familie?

Se cheamă asta responsabilitate?