Într-un interviu realizat anul trecut pentru Guardian cu colegul său romancier John Banville, regretatul John le Carré se declara consternat de natura tot mai trivială a discursului politic britanic, mai cu seamă atunci când el atinge subiectul Brexit.

”Acest soi de tribuni ai gloatei pe care-i avem”, spunea Le Carré, „soiul lui Boris Johnson, nu se adresează rațiunii. Când intri în această categorie sarcina ta este să-i inciți pe oameni prin nostalgie, prin furie”.

Jenanta erupție de declamații șovine de săptămâna trecută, venite din direcția guvernului și a unei părți a presei, se încadrează fix în acel spațiu retoric. În tentativa de a populariza un deznodământ fără acord al negocierilor comerciale cu UE, conferințele de presă guvernamentale au girat titluri absurd de inflamatorii precum „nave de război pentru a ne păzi peștii”, se arată într-un editorial The Guardian.

O „sursă” guvernamentală anonimă a declarat că Angela Merkel vrea mai întâi să vadă Regatul Unit „târându-se pe sticlă spartă” înainte de a încheia un acord. Refuzul dnei Merkel de a submina protocolul de negociere al UE prin discuții telefonice directe cu Boris Johnson a fost pus pe seama unui dezgust luteran față de moralitatea premierului.

Tiparul acestui ton belicos, hiperbolic și, în esență, neserios a fost pus la punct de către premier însuși, pe vremea când se ocupa cu demascarea [UE] în calitate de corespondent al ziarului Daily Telegraph la Bruxelles.

Intervievat duminică la emisiunea lui Sophy Ridge, ministrul spaniol de externe Arancha González Laya a calificat toate aceste declarații ca fiind „pentru galerie”. Ea are cu siguranță dreptate.

Înainte de convorbirea telefonică crucială din aceeași zi dintre dl Johnson și șefa Comisiei Europene Ursula von der Leyen, s-a transmis oficial că șansele lipsei unui acord crescuseră la 80%.

Însă premierul a continuat prin a răspunde la tot scandalul și indignarea acumulate ulterior consimțind, în mod adecvat, la revendicarea fundamentală a UE: necesitatea ca viitoarele diferende legislative dintre UE și Regat să fie gestionate prin intermediul unui mecanism formal.

După cum era evident de la bun început, UE nu poate încuviința un acord comercial cu un vecin important care deține opțiunea de a submina cu impunitate piața unică. Exact cum a procedat și în chestiunea graniței irlandeze, dl Johnson a perorat și a zbierat, dar în cele din urmă a cedat. Regatul are propriile sale preocupări valide cu privire la cum va fi cuantificat impactul divergențelor și cum va funcționa mecanismul de arbitraj în cazul unor dispute. Negocieri în aceste privințe vor avea loc zilele următoare.

Halal diplomație a navelor de război, așadar. Însă tot cabotinismul acesta meschin din ultimele zile înjosește guvernul și, cel mai important, țara pe care el o reprezintă. Orice negocieri de o asemenea anvergură și complexitate vor implica și o doză de diversiune, precum și adoptarea de poziții care pot fi sau nu sincere. Însă disponibilitatea miniștrilor, parlamentarilor și surselor anonime de se coborî la folosirea unor stereotipuri xenofobe îi îndepărtează inutil pe aliații cu care avem nevoie să colaborăm.

Promovează și justifică ideea de națiune insulară, autarhică, și dezideratul unei suveranități neîntinate. Este o viziune infirmată de însăși natura negocierilor pe care premierul continuă să le poarte. Echivalează în definitiv, conform diagnosticului corect pus de Le Carré, cu o tentativă cinică de a-i „incita” pe oameni prin infantilizarea conversației naționale.

Ce ar fi gândit George Smiley, cel mai reușit personaj literar al lui Le Carré, despre aceste simplificări grosolane?

Un preot secular într-o biserică a spionilor închinată complexității și ambiguității, Smiley i-ar putea preda actualului premier o lecție strălucită pe tema principiilor și compromisului. Din nefericire, și în dauna intereselor Regatului, dl Johnson continuă să fie periculos de dependent de maculatură.