La sfârşitul anilor ’90, cei mai importanţi oameni de afaceri din oraşul meu, o capitală de judeţ din nordul ţării, erau proprietarii companiilor de confecţii locale. Ei erau cei mai mari angajatori din judeţ, cei mai bogaţi, cei mai influenţi. La nivel naţional, industria lohnului textil angaja, cu acte, între 500.000 şi 600.000 de oameni, şi cele circa 9.000 de firme din domeniu realizau, la nivelul anului 2001, peste 30% din totalul exporturilor României. Lohnul a fost, fără discuţii, una dintre cele mai importante industrii pentru economia naţională şi a fost un pas important în dezvoltarea ţării noastre. Un pas aproape sinucigaş pentru lohn, care a intrat într-o lungă şi dureroasă agonie tocmai pentru că economia a crescut, salariile s-au majorat, şi preţurile lohn-iştilor n-au mai făcut faţă concurenţei asiaticilor, mult mai ieftini.
În 2008, în confecţii mai lucrau aproape 300.000 de angajaţi, iar procentele din exporturi scăzuseră la fel de dramatic. Dispariţia treptată a lohnului n-a fost nicio tragedie, ba dimpotrivă, economiştii tind să creadă că lohnul este mai degrabă un atribut al economiilor subdezvoltate. În loc de cămăşi şi fuste, România a început să producă automobile şi componente auto, cu valoare adăugată mai mare. Dispariţia lohnului n-a fost o surpriză pentru nimeni şi, mai ales, nu pentru investitorii din domeniu. Ei ştiau clar că, odată cu dezvoltarea economiei, sunt condamnaţi la faliment, şi n-au făcut decât să exploateze fără milă momentul. Cu puţine excepţii, nu şi-au gândit afacerile pe termene lungi. N-au investit în fabrici, utilajele le-au cumpărat la mâna a doua sau în leasing, n-au fidelizezat angajaţii prin salarii mai bune. Unii au încercat să intre pe piaţa locală cu colecţii proprii, însă cu succes moderat, loviţi de concurenţa brandurilor cărora până nu demult le lucrau produsele. Nassim Nicholas Taleb a sedus multă lume cu teoria sa asupra impactului foarte puţin probabilului, descrisă în „Lebăda Neagră“. În esenţă, Taleb spune că lebedele negre sunt acele evenimente izolate, cu impact masiv şi care, odată petrecute, par explicabile şi predictibile. Exact aşa mi se pare a fi revenirea lohnului. Nimeni n-ar fi pariat că salariile din China şi costurile de transport vor creşte atât de mult încât să fie mai ieftin să produci din nou confecţii în România.
Acum, datorită comenzilor lohn, confecţionerii au nevoie urgentă de mii de oameni şi estimează o creştere a sectorului în 2012 cu circa 15%, pentru prima oară după mulţi ani. Este posibil ca fostele confecţionere ce şomează prin Spania şi Italia să vrea să se întoarcă acasă, ceea ce ar avea un impact puternic asupra întregii societăţi. O revenire a lohnului ar însemna şi un plus considerabil la exporturi şi ar fi un argument surprinzător şi posibil decisiv pentru accelerarea creşterii economice. Şi, bineînţeles, dacă ne uităm la evoluţiile din ultimii zece ani, este evident că lohnul urma să se întoarcă, nu?