Schmittismul de serviciu: când „salvatorii” conduc peste Constituție

Gheorghe Piperea, avocat și europarlamentar, analizează într-un nou text felul în care starea de criză a devenit, în ultimii ani, instrumentul ideal pentru suspendarea regulilor democratice, marginalizarea opoziției și extinderea discreționară a puterii. De la pandemie la război, de la birocrația europeană la guvernarea prin ordonanțe de urgență, autorul urmărește cum logica excepției a ajuns să domine tot mai vizibil viața publică.

În numele crizelor succesive și al siguranței publice, puterea pare să fi descoperit o formulă comodă: suspendarea regulilor, ignorarea limitelor constituționale și transformarea oricărei opoziții în dușman. De la pandemie la război, de la cenzură la ordonanțe de urgență emise în afara spiritului democratic, articolul de față analizează deriva tot mai vizibilă către guvernarea prin excepție,  un mecanism politic și juridic cu rădăcini periculoase în gândirea lui Carl Schmitt.

Premierul demis și ordonanțele de urgență

Bolojan, deși demis de Parlament din funcția de premier, emite în continuare ordonanțe de urgență. Nu se împiedică el de Constituție… Are o misiune sacră, de “salvator”. Ca și Arafat, în plandemie. Bolojan tre’ să ne procopsească neapărat cu un contract pe 30 de ani cu Rheinmetall și cu un împrumut de la UE pe 45 de ani, fără a cunoaște cu exactitate costurile.
Ceea ce face Bolojan, ceea ce a făcut Arafat se numește schmittism și este practicat mai ales de Ursula von der Leyen. Numai că schmittismul provine direct din doctrina juridică a nazismului.

Carl Schmitt și renașterea unei doctrine periculoase

Ca jurist influent și autor de cărți de filosofia dreptului, Carl Schmitt a oferit justificări ideologice regimului nazist. După 1945, a fost interzis de la predare în ambele Germanii. Surprinzător însă, ideile sale au cunoscut o renaștere incredibilă în a doua jumătate a secolului XX. Deși a trăit în aproape toată perioada de vânătoare de naziști (a pierit de-abia în anul 1985), Schimtt a fost reabilitat, iar ideile sale se regăsesc în politicile publice din și de după plandemie, așa cum bine remarca filosoful italian Georgio Agamben. Culmea ironiei negre: există un „schmittism de stânga” …

Salvatorul și dușmanul existențial

Oarecum în avangarda teoriei jocului “salvator versus dușman”, Carl Schmitt a susținut că esența politicului stă în capacitatea de a identifica un „dușman” existențial (intern sau extern). După ce se stabilește dușmanul, populația este obligată să aleagă tabăra în care să lupte. Cine nu este un soldat dedicat salvatorului este un trădător și va fi exterminat.
Carl Schmitt este considerat și autorul teoriei vinovăției prin asociere: răspunderea nu este doar individuală – este și colectivă, adică, o persoană poate fi considerată vinovată nu numai din cauza faptelor sale, ci și prin apartenență la un popor, etnie, minoritate, comunitate, grup, stup. De aici și gazarea sau lagărele de concentrare și de muncă forțată. Enoriașii cultului “salvatorului” în lupta cu dușmanul gândesc simplist: dacă îi critici pe Ursula, Nicușor și, mai nou, pe Bolojan, ești cu rușii; dacă încerci să explici cât de irațională este “lupta cu clima”, ești conspiraționist; de aceea, meriți să fii exterminat sau măcar încuiat cu lacătul în apartament.

Starea de criză și suspendarea libertăților

Carl Schmitt a susținut, de asemenea, înghețarea sau neutralizarea drepturilor și libertăților normale, democratice, pentru salvarea din situații de criză – de aici și dictonul Es ist für Ihre Sicherheit (e pentru siguranța ta). Puterea reală aparține celui care decide ce, unde și când este stare de criză, urgență, excepție, război. Pentru că este dincolo de norme, cel ce deține o asemenea putere nu li se supune. Aceasta este domnia prin lege (rule by law), care se opune domniei legii (rule of law) sau o bagatelizează prin dublul standard – o libertate discreționară pentru stăpân și dulăii din lista sa scurtă și o lege tiranică pentru căței.

Democrația militantă și teologia politică

Iată ce a mai susținut Carla Schmitt, pe scurt:
(i) democrația parlamentară este nocivă — neutralitatea, dezbaterea rațională și pluralismul politic și de idei maschează realitatea conflictului politic salvator – dușman, care este etern, și slăbește statul; democrația „autentică” este militantă și presupune identitate între guvernanți și guvernați, iar nu pluralism liberal; dictatura poate fi chiar mai democratică decât parlamentul slab;
(ii) teologia are caracter politic — conceptele moderne ale statului (suveranitate, decizie, domnia prin lege etc.) sunt, de fapt, secularizări ale noțiunilor teologice. De aici și pluralitatea incredibilă de religii de substituție, religii ale burtificării și idolatrii care poluează azi spațiul public occidental.
E foarte grav că se folosește azi ca reper “filosofia” juridică a unui nazist.

Occidentul Colectiv și intrarea în schmittism

Din momentul atacurilor de la World Trade Center (9 septembrie 2001), trecând prin criza financiară globală declanșată de falimentul băncii Lehman Brothers, și până în prezent, când ne confruntăm cu crize suprapuse ori sudate una de alta (pandemie, criză climatică, energetică, alimentară sau industrială, război „sustenabil”), Occidentul Colectiv a pășit în plin schmittism, democrația devenind un regim militant, cu accente totalitare. Azi, digitalizarea și inteligența artificială nu mai lasă loc de dizidență, impunând „stabilitatea” în contra sau în ciuda votului popular și a opiniei publice. Lumea nu mai este un spațiu al colaborării, comerțului și diplomației, lumea este un conglomerat de război: hibrid, comercial, informațional, rece sau fierbinte. Suveranitatea marilor puteri înseamnă nimic altceva decât dreptul discreționar de a decide cine și când îți devine inamic. Iar odată ce SUA, China, Rusia (ori liliputanul geo-politic UE) au desemnat inamicul, omul normal trebuie să aleagă tabăra în care va lupta – fie ca soldat credincios al ursulelor sau al vulpilor viclene de la conducerea birocratică a imperiilor, fie ca amic implicit al celorlalte imperii. Refuzul de a lupta transformă omul normal în țintă.

Aplicațiile schmittismului în birocrația UEropeană

Dacă nu ați observat aplicațiile „schimittismului” în cazul birocrației UEropene, vă dau eu câteva exemple: scutul „democratic” european, complexul industrial al cenzurii, stabilitatea care impune „alegerea” celor desemnați dinainte de stăpânire (sub sancțiunea anulării alegerilor), anularea alegerilor când nu convine rezultatul de la urne, „suveranitatea” UEropeană care înghite sau neagă suveranitatea națională, Europa cu două viteze, știrile și informațiile dintr-o singură sursă, guvernamentală etc.
Ideea inamicului existențial este piatra de temelie a neoliberalismului și a progresismului de tip Renew. De aici a rezultat aberația cordonului sanitar. Cei care au o altă viziune trebuie ținuți la distanță, ca să nu contamineze poporul cu ideile lor dizidente, periculoase.

Dezbaterea de fațadă și decizia luată în conclavuri restrânse

În Parlamentul European, dezbaterea este de fațadă, iar votul nu prea contează, întrucât decizia este luată în prealabil în conclavuri restrânse.
Pare ilogic din perspectiva unei supra-structuri statale care pune preț maxim pe statul de drept, dar Uniunea Europeană ignoră chiar și justiția. Cele mai recente exemple sunt Acordul cu Statele Mercosur și Security Action for Europe (SAFE), care au fost lansate, respectiv, semnate de Ursula și au intrat deja în vigoare deși sunt contestate la CJUE de Parlamentul UE, respectiv, de guvernul Poloniei.
Guvernarea prin starea de excepție (Ausnahmezustand) este ceea ce caracterizează administrația americană, UEropeană, britanică și canadiană la ora actuală.
În momente de criză gravă (război, pandemie, criză climatică, terorism etc.), naturală sau fabricată, legea normală este înghețată, iar puterea reală aparține celui care decide cine și cum acționează în afara regulilor.
Este ceea ce eu am numit, în cărțile mele de drept și în articolele pe care le-a scris în pandemie, „excepționalism economic și juridic”, o formă de totalitarism pe care sistemul ni-l livrează cu zâmbetul pe buze și cu justificarea că „este pentru siguranța voastră”.

Drepturile confiscate cu pipeta

În stare de urgență sau de excepție, drepturile și libertățile încep prin a fi înghețate, după care sunt confiscate de stat. Ulterior, statul decide discreționar dacă și când redă aceste drepturi și libertăți. O face cu pipeta și doar condiționat de tot felul de renunțări și costuri, patrimoniale și personal-nepatrimoniale, deopotrivă.
Este exact ceea ce s-a întâmplat în decursul crizelor succesive și sudate una de la alta. În plandemie au fost două perioade de stare de urgență (cu bucăți din decrete declarate neconstituționale de CCR – mă refer la contravenții) și 23 de perioade de stare de alertă (hotărârile de guvern cu pricina, toate, absolut toate, au fost desființate în justiție). În ultimii 4 ani, am asistat la derularea halucinantă a ordonanțelo de urgență și a legilor care intră în vigoare prin „asumarea răspunderii guvernului” în Parlament, care intră în circuitul juridic, cu andosamentul CCR și care, la câteva zile, sunt modificate, tot pe motiv de urgență …

„Nu mă opresc eu din cauza Constituției”

Și iată, azi, când discutăm, un premier demis de Parlament prin moțiune de cenzură, care rămâne la putere și continuă să emită ordonanțe de urgență, deși Constituția îi interzice…
Pentru reamintire, iată ce zicea acum 5 ani Arafat:
“Nu mă opresc eu din cauza Constituției”.
Precizare de final: Bolojan i-a numit pe cei care au îndrăznit moțiunea de cenzură „șobolanii din cămară”. Enoriașii săi au plusat și au readus în spațiul public expresii ca șobolanii roșii și ciuma roșie. Fix terminologia lui Goebbels…

Textul descrie o mutație profundă a vieții publice: trecerea de la guvernarea în limitele legii la guvernarea prin excepție, unde criza devine regulă, iar „salvatorul” își revendică dreptul de a decide peste Constituție, peste libertăți și peste însăși ideea de democrație.

Material platit de ECR Group