Argumentele împotriva pri­vatizării sunt în continuare puternice: de ce să le privatizăm dacă sunt profitabile este o întrebare-standard.

O victimă şi a actualei campanii electorale, şi a crizei, şi a eşecurilor trecute este privatizarea. În ultimii şase-şapte ani, nu a mai fost iniţiată nicio mare privatizare. Vânzarea BCR a fost iniţiată prin 2002, a avut două faze şi s-a încheiat în 2006. Automobile Craiova este o privatizare a deceniului trecut; firma a fost preluată de stat după falimentul Daewoo şi revândută Fordului. Vânzarea distribuitorilor de energie electrică a fost începută tot prin 2003. Afacerea Petrom a fost şi ea în centrul multor scandaluri; pentru că negocierea a fost făcută prost, a fost pusă în discuţie chiar necesitatea privatizării. Or, fără privatizare, la modul cum era căpuşată, probabil că Petrom nici n-ar mai fi existat acum. Încercarea unor oameni de afaceri locali de a pune mâna pe companii importante prin influenţă politică şi plătind preţuri ridicole a făcut să se ascută şi mai mult disputele din jurul privatizărilor. Creşterea preţului petrolului a readus în discuţie controlul asupra resurselor naturale şi a îndepărtat ideea privatizării. Criza economică şi soluţiile unor ţări de a naţionaliza mari bănci a dat apă la moară celor care se opuneau privatizării din principiu.

Aşa se face că marile companii româneşti din domeniul utilităţilor sunt în proprietatea statului aproape în totalitate. Vânzări de cinci-zece procente din capitalul unor companii ca Transgaz sau Transelectrica nu pot fi considerate privatizări. Numirea conducerilor la aceste mari companii se face în continuare pe criterii politice, iar comportamentul acestora este, evident, unul etatist. Argumentele împotriva privatizării sunt în continuare puternice: de ce să le privatizăm dacă sunt profitabile este o întrebare-standard. Dar profitul acestor companii vine din caracterul lor monopolist, iar nivelul profitului este mult sub ceea ce s-ar putea obţine cu un management privat. De regulă, în domeniile în care acţionează şi firme de stat şi private, cele de stat au pierderi enorme sau profituri nesemnificative, în timp ce privaţii sunt foarte rentabili. Un singur exemplu: firmele care acţionează în domeniul transportului feroviar. Un alt argument împotriva privatizării: opinia publică românească vede astfel de privatizări ca un fel de furt cu acte în regulă. Acesta este rezultatul multor privatizări frauduloase, dar şi al disputelor politice care s-au bazat pe acuzaţii de privatizări la preţuri imorale.

Sigur că doar privatizarea nu este soluţia universală; ea poate aduce, pe termen scurt, şi şomaj şi creşteri de tarife; dar acestea sunt doar corecţii, pe care un management de stat nu a avut curajul să le opereze. Pe termen lung, privatizarea este câştigătoare şi pentru salariaţi şi pentru stat, care încasează mai multe taxe şi nu mai este nevoit să facă investiţii din banii bugetului public. Acolo unde statul doreşte să rămână acţionar majoritar, poate privatiza doar 49% din capital şi să lase minoritarilor managementul. Dar statul, componenta sa politică, se pare că tocmai asta nu doreşte: aplicarea unor principii de management privat: eficient, transparent şi care nu acordă favoruri clienţilor politici…