Viciile sistemului de producție capitalist generează periodic probleme grave pe care politicienii și patronii încearcă să le rezolve pentru a nu fi afectat nivelul de trai al populației. Se urmărește foarte mult ca fericirea maselor de votanți și de cumpărători să nu fie cumva atinsă. Se întâmplă uneori să fie un val nimicitor ce este peste firavele puteri ale elitelor conducătoare. Așa a fost contextul în perioada 1929 – 1933 când a domnit Marea Criză Economică și efectele acesteia au fost resimțite până la Al Doilea Război Mondial când industria a duduit.

Aceasta este o imagine prea frumoasă și nu poate să fie adevărată. Oare nu cumva cei de la putere făceau niște lucruri grave care au declanșat și agravat problemele statelor? Se spune în cele mai multe cărți că economia Uniunii Sovietice era în plin avânt și datele prezentate erau amețitoare. Economiștii epocii chiar erau încântați de beneficiile planificării riguroase pentru a se evita haosul concurențial. Realitatea din teren era însă una absolut crudă. Iosif Stalin și comuniștii nu făceau ceva bun pentru popoarele sovietice și sărăcia extremă domnea în cea mai mare parte a imperiului roșu. Cauza? Este una simplă și începe să iasă la lumină picătură cu picătură pe măsură ce se deschid arhivele.

Fabricile livrau produse speciale ce nu aveau legătură cu nevoile oamenilor. Au fost livrate în 1931 835 de tancuri și tanchete. Era prea puțin  și în 1932 au fost trimise trupelor alte 3.121 de exemplare. Erau mai multe decât va avea Hitler concentrare în iunie 1941 pe Frontul de Est. Vârful producției a fost înregistrat în 1933, an în care au fost plămădite din metalul cel mai bun 3.819 tancuri, calitatea mașinilor militare sporind permanent. A fost normal să piară de foame milioane de ucraineni, cerealele fiind luate de stat pentru a susține efortul de înarmare. Termenul de Holodomor a început să fie cunoscut în lumea istoricilor, chiar dacă este negat de anumite centre de putere.

Uniunea Sovietică a produs până în iunie 1941 30.120 de mașini de luptă ce erau la nivelul tehnicii mondiale sau cu mult peste. A fost absolut normal ca sărăcia să fie menținută, tancurile nefiind mașini capabile să producă mărfuri utile maselor. Dacă se analizează datele despre producția comunistă de armament, se înțelege imediat de ce sărăcia se menținea în ciuda apariției altor și altor capacități industriale și era nevoie de lagăre de exterminare prin muncă. Statul avea nevoie de sclavi și trebuia să elimine gurile în plus, să nu fie cumva șomaj și mulțimi de nemulțumiți care să afecteze cumva imaginea strălucitoare a regimului comunist. Naivii de pretutindeni au început să creadă în promisiunile statului totalitar și mișcarea internațională a început să facă metastaze pe toate continentele.

Poate sunt unii cititori care nu cred că producția de blindate ar putea să afecteze economia unui gigant ideologic ce ocupa a șasea parte din suprafața uscatului. Explicația constă în costul imens al obținerii materialelor necesare asamblării mașinilor șenilate pentru atingerea performanțelor cerute de la Kremlin și Iosif Stalin nu glumea la acest capitol. Au fost trimise unităților 61 de tancuri T-35, mașini cu mai multe turele și care urmau să spargă frontul defensiv al inamicului pentru a deschide calea valurilor de mașini rapide. Chiar dacă astăzi istoricii râd de performanțele acestor cuirasate terestre, la nivelul anului 1939 erau ceva greu de oprit, mai ales că erau sprijinite de 503 T-28.

Tancurile nu acționează niciodată singure deoarece pot fi scoase din luptă chiar de infanteriști dotați cu arme rudimentare, improvizate. Apariția batalioanelor și a diviziilor de tancuri a dus în mod obligatoriu la apariția diviziilor aeriene, binomul tanc – avion fiind ideal pentru ofensive de amploare în adâncimea dispozitivului inamic.

Crizele economice sunt dovezi ale incapacității conducătorilor pasionați de războaie.