Neculai Constantin Munteanu, una dintre cele mai cunoscute şi apreciate voci ale Europei Libere, a acordat în exclusivitate un interviu capital.ro, în care vorbeşte despre felul în care se vedeu lucrurile de cealaltă parte a baricadei, de la München, de unde transmitea românilor, pe calea undelor scurte, cele mai importante ştiri şi de unde dezbătea realităţile româneşti împachetate într-un ton obiectiv, dar şi critic şi sarcastic, atunci când era cazul şi când rigorile jurnalistice americane i-o permiteau. 

capital.ro: Cum aţi ajuns la Europa Liberă?

Neculai Constantin Munteanu: În 1977, într-un moment în care Dumnezeu nu era prea atent la ce fac eu pe pământ, mi-am înfrânt instinctul de conservare, mi-am învins frica şi mai ales „fricile” şi am încercat să mă alătur protestului iniţiat de Paul Goma. Am scris vreo trei scrisori, în care îi explicam lui Nicolae Ceauşescu tot ce credeam despre regimul pe care îl încarna, de ce nu-l mai suport, nici regimul, nici pe el, şi de ce doream sa plec în lumea largă. Am trimis copii unor ziare occidentale şi, desigur, Europei Libere. Am intrat de îndată pe mâna Securităţii, care era câinele de pază al regimului şi, pe atunci, cum deschideai pliscul aveai de a face cu zăvozii şi cu javrele regimului. După multe pripeţii, mi-au dat un paşaport, spre uimirea mea. N-aveau nevoie de mine. Nici eu de ei. Ajuns în Occident, am mai luat odată contact cu Europa Liberă, de data asta nemijlocit. Apoi am colaborat sporadic, pînă în mai 1980, când Noel Bernard m-a invitat să lucrez acolo timp de două luni, cu un contract temporar. Care mai apoi s-a prelungit cu încă un an şi la primul post liber m-au angajat definitiv. S-ar părea că eram bun.

– Ce însemna pe vremea comunismului pentru români Europa Liberă?

N.C.M.: Tinerii căutau muzica timpului şi a generaţiei lor şi n-o găseau decât la Europa Liberă. Mecanismul era acelaşi şi în cazul milioanelor de adulţi care ne ascultau. Aveau nevoie de o fereastră spre lumea largă, de o informaţie obiectivă, neviciată de propaganda zilnică şi silnică a partidului. Căutau ceea ce nu găseau niciodată în „Scânteia” şi în mass-media românească. Graţie Europei Libere, românii aflau despre ceea ce se întâmplă în propria lor ţară.

– Nu v-aţi gândit niciodată, fiind stabilit într-o ţară liberă, să vă detaşaţi de realităţile din ţară?

N.C.M.: Am plecat din România cu gândul să uit coşmarul în care mi se păruse că trăisem până la 35 de ani, decis să mă bucur de toate binefacerile şi libertăţile dintr-o lume liberă de constrângeri politice şi ideologice. Descoperi repede că ai acces la lucrurile bune în măsura în care dispui şi de banii. Deci aveam nevoie de un loc de muncă. Şi exact în momentul în care ma gândeam să urmez nişte cursuri a venit propunerea de la Europa Liberă. A fost dragoste la prima vedere şi un mariaj din interes reciproc avantajos. Şi un privilegiu pe care m-am străduit să-l onorez, muncind adeseori mult peste cele 8 ore legale.

– Neavând posibilitatea de a sonda reacţiile ascultătorilor, cum ştiaţi ce îi interesează şi ce nu pe români? Nu era dificil să vorbeşti unui public cu care nu poţi comunica?

N.C.M.: Nu era chiar simplu să vorbeşti convingător unor ascultători cu care nu puteai comunica nemijlocit. Nu ne preocupa prea tare un anume „interes” al asculatătorilor, ca să zic aşa, pentru că programele se pliau oricum pe fluxul evenimentelor interne şi internaţionale, fiecare asculta ce-l intersa şi cât îl interesa. Evident, progamele care se ocupau cu predilecţie de probleme româneşti sau care aveau tangenţă cu România erau mai ascultate decât altele. Aveam însă şi un „feedback” al ascultării programelor pe baza unor sondaje realizat de un institut independent, cu oameni din România care călătoreau în occident şi care acceptau să vorbească, fireşte, la adăpostul anonimatului. Mai era şi corespondenţa.

– Care erau ştirile care aveau cele mai mari ecouri?

N.C.M.: Nu exista o ierahie a ştirilor cu ecou mai mare sau mai mic, exceptînd buletinul de ştiri care, de regulă, începea cu ştirile care aveau legătură cu România. Plăceau foarte mult comentariile care luau în răspăr omniscienţa partidului şi prostia, dimensiunea planetară a conducătorului, izmenelile cultului personalităţii, lingăii fără număr ai partidului etc. La aceste subiecte apelai inevitabil la vorba muşcătoare, la ironia şfichiutoare, la sarcasm şi la pamflet. Codul nostru profesional nu interzicea nici ironia, nici sarcasmul, însă recomanda folosierea lor cu parcimonie, şi recomanda informaţia pe surse fiabile şi credibile, separarea informaţiei de comentariu, analiza temeinică, gravitatea.

Or ascultătorul nostru fidel, cu nervii incişi la roşu de greutăţile vieţii şi mizeriile cotidiene, dorea nu numai informaţia, ci şi atitudinea noastră faţa de această informaţie. Dorea să audă rostit cu voce tare ceea ce el gândea în intimitate şi nu putea să se pronunţe în public. Voia să se defuleze, să audă şi să ştie că cineva le-o zice „ălora”! Iar meseria noastră era să găsim o cale de mijloc, să împăcăm varza cerinţelor acestui ascultător, iute la mânie, cu vorba în doi peri, băşcălios, cu capra elegantă a exigenţelor presei anglo-saxone!

– Vă simţeaţi vreodată într-o postură ingrată din cauza faptului ca dvs. eraţi acolo şi poporul român era sub jugul comunist?

N.C.M.: Mi-am pus, şi nu odată, problema situaţiei uşor schizofrenice în care mă aflam vorbindu-le românilor, mînios sau patimaş, despre nenorocirile pe care le trăiau, după care ieşeam într-o lume liberă. Nici eu nu eram vinovat că am plecat – mi-am plătit scump plecarea, şi înainte, şi după Revoluţie -, nici ei că au rămas. Am încercat să menţin o geană de speranţă. Nu îndrăzneam nici măcar să visez la schimbarea din 1989. Şi recunosc, schimbarea a fost grandioasă, a depăşit toate aşteptările. Ce a urmat mi-a plăcut mai puţin…

– Care erau presiunile la care erau supuşi redactorii şi colaboratorii secţiei române a Europei Libere din partea Securităţii?

N.C.M.: Multe. Presiuni asupra rudelor rămase în ţară, sfaturi binevoitoare să-mi găsesc o slujbă onorabilă, valuri de scrisori de la ascultători „indinganţi”,  articole opărite ale unor publicişti din ţară, răvaşe strecurate în presa exilului cu dezvăluirea că aş fi informator, ba chiar agent al Securităţii trimis cu misiune în emigraţie şi la Europa Liberă, ameninţări serioase venite ca din partea legionarilor că o să-mi facă de petrecanie pentru că m-am vândut iudeo-masonilor şi ponegresc ţărişoara, telefoane nocturne, gâfâite şi agramate, tot de ameninţare,  ascultători curioşi care se dădeau drept rude şi telefonau la redacaţie, în vreme ce eram plecat în vacanţă, dorind să afle unde sunt, că aveau să-mi transmită ceva foarte urgent şi altele.

– V-a fost vreodată frică pentru siguranţa dvs. cât aţi lucrat la REL înainte de ‘89?

N.C.M.: Cornel Chirac a murit în condiţii nici azi elucidate, am văzut fotografii cu Monica Lovinescu molestată, l-am văzut pe Emil (Emil Georgescu, n.r.) înjunghiat cu vreo douăzeci de lovituri de cuţit, ştiam de membri ai exilului care au primit colete capcană. Aşa că, în general, eram atent pe unde umblu, cu cine mă întâlnesc. În vara anului 1989, lucrurile au luat o întorsătură gravă. Împreună cu prietenul meu Emil Hurezeanu am fost anunţaţi că suntem pe o listă cu patru personalităţi ale exilului care urmează să fie lichidate. Şi informaţia părea foarte serioasă. Am primit o listă de instrucţiuni, unele groteşti, cu ce să facem în diverse împrejurări şi ne-am pus pe aşteptat asasinii. Ziua mai era cum mai era, te mai controlai, însă nu mai puteam face asta în timpul somnului şi am făcut un lung coşmar cu o fiară păroasă care ţinea morţiş să mă sufoce. Coşmarul a ţinut până la Revoluţie.

– Ştiu că nu aveaţi voie să instigaţi ascultatorii şi trebuia să va limitaţi cel mult la mesaje subliminale. Cât de greu vă era să va abţineţi?

N.C.M.: Mi-a fost teribil de greu, mai ales la început, când eram hotărât să demolez comunismul imediat şi cu parul. Recunosc, uneori am spălat pe jos cu Ceauşescu, însă orice ironie, orice notă de sarcasm era o reacţie la o faptă sau o spusă a acelui om. Însă niciodată nu i-am vorbit cu „bă”, „mă”, „tu”, „bre”. Nici bâlbâit, şi era, şi nici nebun nu i-am spus.

Noi îi ofeream ascultătorului toată informaţia de care dispuneam, dar nu aveam voie să-i spunem sau să-i sugerăm să facă şi el la fel. Pentru că nu ştiai cum vor acţiona organele represive şi nu puteai să periclitezi libertatea sau viaţa nimănui. Am aflat repede că pe străzile Timişoarei se strigă „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”, dar am ezitat vreo două zile până s-o difuzăm. Am dat-o când am fost convinşi că pârjolul nu mai poate fi oprit.

– Aveţi satisfactia că aţi avut, prin emisiunile pe care le realizaţi, o contribuţie la înlăturarea acelui regim?

N.C.M.: Evident. Am fost în ochiul ciclonului şi am avut privilegiul de a fi martor, şi chiar mai mult decât atât, am fost un martor activ la prăbuşirea comunismului românesc. În plus, am avut privilegiul să asist la prăbuşirea celui mai abject „imperiu al răului” care a însângerat şi îndoliat timp de un secol mai mult de o şesime din globul pământesc. Am fost pe partea cea bună a istoriei şi ăsta nu-i puţin lucru pentru o viaţă de om şi pentru omul neînsemnat care sunt. Satisfacţii? Desigur. Când mă uit cum în România au înflorit şi s-au pârguit democraţia, economia şi libertatea de expresie, sub mânile celor care şi-au băgat în ele mânile, până la cot, uneori şi piciorele, nu pot să nu-mi spun: fiule, şi tu ai contribuit la toate astea! Cum să nu-mi crească inima şi să nu-mi bată mult mai repede? Uneori trebuie să fiu atent să nu fac infarct. Sau să nu-mi pun ştreangul de gât! Alteori sunt silit să mă întreb dacă n-am fost un dobitoc! Glumesc… dar nu prea tare.