”Nu cred că sunt dator nimănui cu explicații, pentru că nu cred că am greșit față de cineva. Nu am cerut nimic de la nimeni ci am oferit totul. N-am cerut funcții, n-am cerut bani, n-am cerut nici măcar încredere sau voturi, am spus din start că NU îmi doresc o carieră politică (bine, nimeni nu m-a crezut), am spus că pot candida doar dacă e nevoie, că nu exclud acest lucru dar că nu îmi doresc (și m-aș plictisi) să pierd patru ani prin parlament pe banii statului. Tot ce am vrut, a fost să merg la negocierile pe viitorul program de guvernare, pe program, nu pe persoane. Atât.”, își începe Moise Guran postare.

Acesta a mai precizat că a dorit să fie sigur că viitorii guvernanți înțeleg ordinea lucrurilor și că a renunțat la aproape tot ceea ce el își dorea de la viața profesională pentru a da un imbold.

”Am vrut să fiu sigur că viitorii guvernanți înțeleg ordinea lucrurilor, într-o logică de dezvoltare și reformă, așa cum ar trebui ele să fie la patru ani de când o mulțime mare de oameni, printre care și eu, o mulțime mai mare decât la Revoluție, dar, se pare, mai mică decât ar fi fost nevoie, a ieșit în stradă pentru a cere altceva de la țara lor.

Am renunțat cam la tot ceea ce îmi doream eu de la viața profesională, m-am dus acolo să dau un șut, nimic mai mult, un imbold într-un moment în care eu mi-am dat seama că ceea ce am simțit mulți dintre noi ca fiind o nouă revoluție, în mințile și în inimile noastre, este pe cale să eșueze. Și… am eșuat și eu. Se întâmplă.

Nu e ușor să accepți așa ceva, dar sunt lucruri care pot cântări mai greu decât ambiția personală, decât orgoliul sau chiar, așa cum veți vedea mai departe, decât dorința de a face bine pentru tine și pentru ceilalți. Scopul, oricare ar fi el, nu scuză mijloacele.”, mai spune Guran.

Motivul pentru care a decis să meargă în politică

În aceeași postare de pe blogul său, Moise Guran povestește de ce a ales să intre în politică, chiar dacă a mai precizat deja acest lucru.

”Este o explicație pe care am mai dat-o, dar o reiau, pentru că totul e legat de ea. Toamna trecută, fiul meu a plecat din țară. A plecat la studii, nu la muncă, eu l-am încurajat, l-am susținut, m-am bucurat pentru el, deși, s-a dovedit mai târziu, nu eram pregătit pentru această decizie a lui (ce părinte este?).

După care… După care lucrurile au luat cea mai previzibilă turnură cu putință – pe măsură ce el intra în contact cu viața, civilizația și realitățile din Marea Britanie, la fel ca în cazul altor milioane de tineri plecați în Occident, îmi dădeam seama că șansele să mai dorească să se întoarcă în România scad. Și scad, și scad… Și scădeau cu fiecare zi, cu fiecare telefon, cu fiecare mesaj pe WhatsApp. Și cu fiecare zi, eu îmi puneam tot mai disperat întrebarea ce voi face peste patru ani, atunci când el va fi luat decizia să nu se mai întoarcă aici?

Evident,  aveam să vând tot și să plec și eu, mi-am zis, ce altceva? După 20 de ani de zile în care am făcut campanii insistente pentru a-i convinge pe tinerii (și mai puțin tinerii) români să rămână în țară, eu însumi aveam să abandonez ideea tâmpită că ăsta e locul meu, că aici o să îmbătrânesc, crescându-mi nepoții – o să vând tot și o să mă duc și eu așa cum s-au dus milioane înaintea mea, conștienți și ei că țara asta avansează mai lent decât ni se scurge nouă timpul, tinerețea, viața.

Nu-mi mai rămânea așadar, decât să îmi văd de viața mea, să aștept patru ani și să văd ce se întâmplă după aceea, să sper fără speranță că ceva o va lua altfel în acești patru ani decât în ultimii 30, că un curs imposibil al istoriei noastre se va răsuci brusc și îmi va aduce copilul înapoi, fără ca eu să fiu nevoit să mai fac altceva decât să predic economie și educație civică la radio sau de pe blog, așa cum făcusem și până acum. Nu?

Nu. Nu m-am considerat eu niciodată prea deștept, dar nici să fac pe prostul cu mine însumi n-am suportat. Evident, mai era posibilitatea să mă implic direct, conștient că și dacă reușesc și dacă nu reușesc tot aia e pentru mine și cariera mea, pentru mine și identitatea mea, pentru ce am vrut să fiu și am reușit fără să reușesc de fapt.”, notează Moise Guran.

”Ce am găsit în USR nu mi-a plăcut”

”Ce am găsit în USR nu mi-a plăcut și, chiar dacă unele lucruri erau vizibile din afară, dinăuntru erau mai rele. USR nu mai era în realitate un partid nou, se învechise, căpătând, fără să fi ajuns la putere, o sumă de năravuri specifice partidelor vechi.

Am anticipat corect mult din ceea ce era acolo și, totuși, puțin. Am spus că USR și PLUS sunt două partide de naivi idealiști și, într-adevăr, mare majoritate a membrilor așa erau (încă o dată, vorbesc la trecut pentru că nu știu cum i-a schimbat acest an și, am constat eu de atunci, nimic nu e bătut în cuie). Mileniali (la limită și cei de la PLUS), corporatiști, educați, săritori, dar și destul de retractili atunci când dădeau de tupeu cinic, nesimțire sau rea-credință. Din păcate, da, am văzut și cinism, nesimțire și rea credință (e drept, mai mult în USR decât în PLUS), ceea ce nu m-a surprins cu adevărat, pentru că le mai auzisem și chiar le văzusem înainte să fac pasul spre politică.

Ceea ce nu știusem însă și aveam să o aflu la câteva săptămâni după, a fost că marea majoritate a useriștilor erau prizonierii unei minorități de câteva zeci, nici măcar sute de oameni, așa-numiții nicușoriști, grație unui statut aberant pe care guru-ul tribului, Marele Nicușor, se lăuda că îl scrisese chiar el cu mânuța lui, și care permitea respectivei minorități să blocheze orice decizie importantă, așa cum ar fi un program politic, o alianță electorală sau de guvernare, sau o fuziune.

Nicușor Dan nu mai era în USR de câțiva ani, dar de fapt era, prin minoritatea respectivă și prin mecanismele pe care le lăsase în urmă și care îi dădeau o telecomandă de blocaj, în Consiliul Național, în special. Al doilea lucru care bloca aproape tot era disprețul (dacă nu chiar ura) cvasiuniversal pentru Dan Barna.

Nimeni nu părea că-l place, nimeni nu părea nici măcar că se preface că îl place, doar adversitatea diferitelor grupuri și grupulețe fiind mai mare decât cea pentru președintele partidului și fostul candidat la președinție. Paradoxal, Barna supraviețuia miraculos, jonglând cu respectivele adversități și, așa cum aveam să aflu ceva mai târziu, cu a tuturor împotriva lui Cioloș și a plusiștilor.”, scrie acesta.

Negocierile dintre Ludovic Orban și Nicușor Dan

”(…) Pe atunci puteam doar bănui ceva despre negocierile lui cu Ludovic Orban și nici nu vedeam o problemă în a face campanie pentru Nicușor, desemnat deja la vremea respectivă candidat al USR, dar nu și al PLUS.

Primul lucru pe care l-am aflat însă la aterizarea în cercul intern al USR-PLUS a fost că Nicușor Dan își făcuse în secret un alt partid, un vehicul cu care nu era clar ce avea să facă. Îl descoperise Drulă (care are o minte brici) cercetând lista cu partide politice și identificând corect acolo câțiva apropiați ai lui Nicușor, între membrii fondatori ai unui partid anonim. Din momentul ăla n-am mai înțeles de ce USR-PLUS nu-și desemnează un alt candidat, unul propriu, care să joace cinstit șansa celor două partide și, mai ales, nu înțelegeam cum aveau ei de gâd să obțină un scor bun la parlamentare fără un candidat propriu la București.”, mai spune Moise Guran.