Odata cu Revolutia au aparut si primele schimbari. In primul rand in ceea ce priveste proprietatea. Fostele cooperative mestesugaresti care „domneau” peste miile de ateliere ale micilor meseriasi au inceput sa renunte la „filialele” din teritoriu. Cunoscand potentialul acestor ateliere, primii care s-au aratat interesati de aceste spatii au fost tocmai cei care lucrasera in ele. Unii dintre ei chiar au intrat in posesia acestora, si-au constituit firme si au inceput sa lucreze pe cont propriu. Insa ceea ce trebuia sa se transforme in afaceri profitabile nu a evoluat deloc in acest sens. Marea majoritate a acestor ateliere fie au dat faliment, fie s-au transformat in buticuri, baruri sau in orice piata cerea la acel moment. Nici cele care au supravietuit nu au dus-o prea bine, clientii acestora fiind din ce in ce mai rari. Asa se face ca acum numarul micilor meseriasi este atat de mic, incat cu greu mai poti gasi unul daca ai nevoie de serviciile lui. Unele astfel de afaceri au murit de la sine si asta datorita faptului ca moda s-a schimbat.
Nu stim cate persoane care mai poarta palarie cunoasteti, noi, cel putin, stim atat de putine incat mai degraba am dona banii saracilor decat sa deschidem un atelier de palarii.
Mestesugarii, concurati de produsele ieftine
Numarul locatiilor bucurestene in care iti poti curata sau modifica o palarie este atat de mic incat numarul degetelor de la o mana este prea mare pentru a le numara. Alte astfel de ateliere au disparut pentru ca mentalitatea romanilor s-a schimbat. Dupa 1989 piata romaneasca a fost invadata de produsele din import. Unele de buna calitate, cea mai mare parte insa ieftine si de proasta calitate. Din cauze care tin mai mult de puterea de cumparare a romanilor, acestea din urma au avut si cel mai mare succes. Cea mai mare parte a consumatorilor prefera bineinteles, ca in momentul in care un produs se invecheste sau se strica, sa isi cumpere altul nou.
La fel de prost, dar pretul unei reparatii este aproape acelasi cu cel al unui produs nou. Daca, spre exemplu, vi s-a stricat ceasul turcesc de quarz care a costat 50.000 de lei, ce preferati? Sa mergeti cu el la un ceasornicar si sa-l reparati? Numai o baterie de calitate va va costa in jur de 50.000 de lei. Sau poate ca optati pentru varianta unui alt ceas de quarz, de o calitate asemanatoare cu primul?     

Ceasornicarul
„Cred ca un client aduce un altul. Daca este multumit de serviciile tale, cu siguranta si alte persoane vor afla de tine, iar afacerea nu are cum sa nu prospere.” Aceasta pare a fi reteta succesului pentru Radu Dumitru, unul dintre putinii ceasornicari al carui atelier mai functioneaza in centrul Bucurestiului, undeva in apropierea Pasajului Victoria de langa Institutul de Arhitectura. O vreme a avut atelierul in spatiile din preajma fostei Terase Anda, de unde a trebuit sa se mute in momentul cand a aflat ca acestea vor fi demolate.
„Cred ca meseria asta este pe cale de disparitie. Si asta din mai multe motive. In primul rand, Scoala de la Arad, una dintre cele mai bune scoli de ceasornicarie, nu mai exista in acest moment, ceea ce inseamna ca nu mai au cum sa apara buni meseriasi in acest domeniu. In al doilea rand, exista o groaza de tipi care merg cu o masuta in targ la Vitan sau pe strada, care schimba numai baterii la ceasuri electronice si care se cred ceasornicari”, ne-a spus Radu Dumitru.
Pentru a dota un atelier de ceasornicarie la nivel mediu trebuie investiti in jur de 5-6.000 de dolari. Pe de alta parte, un ceasornicar care se respecta ar trebui ca, in fiecare an, sa se puna la punct cu noutatile din acest domeniu. Radu Dumitru, spre exemplu, pleaca anual la un curs de specializare in Olanda. Numai ca si asta costa. „Cheltuielile cu acest spatiu in care functioneaza atelierul se cifreaza cam la 200 de dolari pe luna. Clienti am, nu ma pot plange de asta. Si bineinteles ca odata cu acestia vine si profitul. La mine vin si tipi care vor sa le schimb bateriile la ceas, dar si persoane cu lucrari complicate. Eu sunt specialist in ceasuri vechi si nu lucrez decat ceasuri japoneze si elvetiene”, ne-a declarat Radu Dumitru.

Croitorul
Undeva pe la inceputul anilor ’90, croitoria parea o afacere profitabila pentru Stefan Horvath. Chiar daca, la fel ca majoritatea celor din bransa, lucra pentru o cooperativa mestesugareasca, avea mai intotdeauna clienti, iar incasarile erau pe masura. Pe de alta parte, si atelierul la care lucra era bine pozitionat, in centrul Bucurestiului, in apropierea strazii Lipscani, ceea ce facea ca o multime de celebritati, de la cantareti de muzica populara sau actori si pana la oameni din Guvern, sa apeleze la serviciile sale. Asa se face ca, atunci cand cooperativa la care lucra a vrut sa renunte la atelier, acesta nu a stat mult pe ganduri si a preluat el afacerea. Si-a infiintat o firma, a inchiriat spatiul atelierului de croitorie de la compania pentru care lucrase si s-a pus pe treaba. Insa lucrurile nu au evoluat asa cum Stefan Horvath se astepta. „Numarul clientilor a scazut de la un an la altul. Pe de-o parte lumea nu mai are bani, iar pe de alta parte lumea nu mai apeleaza la croitori, pentru ca prefera sa isi cumpere hainele direct din magazine. Oamenii vin la mine fie inainte de diferite ocazii, fie sa le modific haine pe care le-au cumparat din magazine si nu le vin bine. O alta categorie este reprezentata de clientii supraponderali sau pitici, care nu prea gasesc produse pe piata. Iar din opt sau zece persoane care intra zilnic in atelier, doar putini vin cu comenzi serioase”, sustine acesta. Un costum la atelierul lui Horvath costa cam intre 1,4 si 2 milioane de lei, in functie de modelul ales. Materialul pentru costum trebuie cumparat de client, dar chiar si asa, dupa cum ne spune croitorul, preturile sunt cu mult mai mici decat daca cumperi aceeasi marfa de la un magazin sau daca faci o comanda asemanatoare la o casa de moda. Multi dintre clientii care acum cativa ani apelau la serviciile croitorului proveneau din institutiile bancare care functionau in zona. Unele dintre acestea s-au inchis, ceea ce i-a afectat si afacerea lui Horvath. „In fiecare luna am cheltuieli de peste 8 milioane de lei si doar 10-15% din incasari pot spune ca imi revin acum ca si profit”, a incheiat Stefan Horvath.

Pantofarul
Pentru Traian Fusoiu oportunitatea era evidenta la inceputul anilor ’90. Lucrase vreme indelungata intr-una din cooperativele de cizmarie si acum se ivise ocazia sa devina propriul lui patron. Fosta cooperativa mestesugareasca ii oferea acestuia posibilitatea de a prelua spatiul atelierului unde lucra, intr-unul din gangurile care leaga strada Academiei de Calea Victoriei din Bucuresti. „Mi-am infiintat o firma si am continuat afacerea aici. Am cumparat de la fosta cooperativa marfa care exista in magazin la jumatate de pret si am incercat sa pun pe picioare o afacere de succes”, ne-a declarat Traian Fusoiu. Planul acestuia se baza pe o constatare de bun-simt in acele vremuri: atata timp cat lumea va purta incaltaminte, si de cizmari va fi nevoie. Insa lucrurile nu au stat deloc asa. Clientii au inceput sa se imputineze de la un an la altul, multi preferand sa scoata bani din buzunar si sa isi cumpere o pereche noua de pantofi daca cea veche s-a stricat sau s-a uzat. In plus, in momentul in care magazinele mustesc de produse care mai de care mai atragatoare, din ce in ce mai putini au preferat sa apeleze la incaltamintea de comanda. Si asta cu toate ca preturile magazinului lui Traian Fusoiu sunt in mod evident mai mici decat cele existente pe piata. Astfel, o reparatie costa intre 10 si 150.000 lei, in functie de complexitate, iar pretul unei perechi de pantofi la comanda variaza intre 300 si 500.000 mii lei. Intre timp, marea majoritate a cizmariilor care functionau acum un deceniu s-au inchis, iar motivele sunt evidente. Chiar daca firma lui Traian Fusoiu are acum trei angajati, acesta nu se poate lauda ca o duce prea bine. „Incasarile se cifreaza undeva in jurul a 5 milioane de lei pe luna, insa abia daca imi pot acoperi cheltuielile. Traiesc, practic, din pensie. Nu renunt la afacere pentru ca prefer sa am o activitate decat sa stau acasa”, a incheiat Fusoiu.r
r
Tocilarulr
Chiar daca Alexandru Bolozan lucreaza ca tocilar in spatiul din strada Selari inca din 1967, atelierul functioneaza acolo de aproape 50 de ani. In Occident, o afacere cu o asemenea traditie are, aproape de la sine, succes. Exista insa si exceptii de la aceasta regula, care se aplica in cazul afacerilor care nu mai au cautare pe piata. Problema a fost ca, dupa 1989, tocmai o astfel de exceptie s-a abatut si asupra atelierelor de tocilarie. Cine isi mai ascute cutietele sau foarfecele, cand piata este plina de astfel de produse la preturi care mai de care mai avantajoase? Asa se face ca marea majoritate a acestor ateliere s-a inchis, numarul celor care inca mai functioneaza fiind extrem de redus. Traditia pare a fi totusi unul dintre atuurile care i-au asigurat supravietuirea atelierului din strada Selari. La acesta se mai adauga, bineinteles, si pozitionarea sa foarte buna, in centrul capitalei, si calitatea lucrarilor realizate de Alexandru Bolozan. Acesta nu a ezitat si, dupa 1990, a transformat atelierul in propria sa afacere. A inchiriat spatiul, si-a deschis o firma si s-a pus pe treaba. aNumarul clientilor este in mod evident mai mic decat acum zece ani. Clientii mei de acum sunt mai mult frizeri. Multi dintre acestia au foarfece scumpe si vin la mine pentru a le ascuti. Mai sunt si cei cu venituri modeste care, decat sa investeasca intr-un cutit sau o foarfeca noua, prefera sa vina cu ele aici. O astfel de operatie costa numai intre 5 si 15 mii de lei, deci este foarte ieftin. Incasarile nu sunt impresionante. Sunt zile in care am comenzi de 50.000 de lei si zile cand depasesc 500 de mii de lei”, ne-a declarat Bolozan.r