Statul este cel mai prost administrator. Nu mai există nicio îndoială pentru nimeni din acest punct de vedere. Și atunci, de ce iubim atât de mult proprietățile statului?
Programul de "management privat la stat" cum a fost el denumit de presă a părut la început a fi o idee bună. De ce nu am păstra proprietatea unor întreprinderi în timp ce am externaliza managementul acestora? Astfel am putea să avem și o varză frumoasă, și o capră sănătoasă. Buna idee!
Ei bine, toți cei care au gândit așa ar fi bine să se mai gândească o dată. Fiindcă celebrul program de management performant nu a reușit să producă până acum nicio poveste de succes.
După ce numeroase proprietăți ale statului au fost devalizate prin celebra "locație de gestiune" și apoi lăsate să moară, după mulțimea de fabrici care au fost dezmembrate și vândute la fiare vechi, ar fi trebuit să înțelegem că e cel mai tentant lucru să căpușezi o instituție. Să-ți înfigi caninii în carotida ei și să o golești de sânge (adică de bani, că ăsta e "sângele" economiei) e mult mai simplu decât să construiești un business funcțional. Primul gând al oricui primește în mână pâinea și cuțitul într-o fabrică de stat nu este să dezvolte, ci sa-și asigure partea cât încă se mai poate. Nu contează dacă omul a fost pus acolo pe criterii politice sau de către un head-hunter competent. Sistemul pur și simplu anulează orice efort pozitiv, indiferent câtă bună-credință s-ar afla în spatele deciziilor de management. Pentru orice inițiativă bună există probabil zece formule de a o zădărnici. Iar faptul că nimeni nu plătește oalele sparte înmulțește efectul oricărei daune cu 10 sau cu 100. Fiindcă în România hoții au ajuns să fie respectați și protejați, iar cei care-și fac treaba să fie luați de proști și batjocoriți. Ba chiar e mai bine ca la butoane să se afle în continuare politicienii decât o persoană fizică aflată în situația de a veni azi și a pleca mâine, firește cu niște sume cu multe zerouri în plus în cont. Măcar politicienii se mai gândesc din patru în patru ani la alegeri și mai au o oarecare responsabilitate pentru cei care pun ștampila pe buletinele de vot sau pentru șefii de partid care le aproba înscrierea pe liste.
Nu contează atât de mult cine conduce o fabrică dacă evaluarea acestui personaj nu se face în funcție de performanța reală. Iar statul nu are – și chiar dacă ar avea, nu ar putea păstra – aceste capacități de verificare și control. Singura soluție este privatizarea. Iar până la aceasta nu există decât o barieră mentală, fixată acolo de comuniștii care ne-au lustruit – unora dintre noi – creierii timp de jumătate de secol. Până la urmă, ce contează pentru mine, individ, dacă o fabrică este de stat sau privată? În buzunarul meu nu intră nimic la sfârșitul anului, indiferent dacă ea pierde bani sau face profit. Ba mai mult, s-a văzut că respectul pe care îl primește un client în orice instituție privată este incomparabil mai mare decât în cele de stat. Companiile trăiesc din banii clienților lor satisfăcuți, în timp ce guvenele o fac doar din lipsa de alternativă a alegătorilor. Ca să ai succes în mediul privat trebuie să fii mai bun decât concurența. La stat, e suficient să fii mai puțin prost decât adversarul politic.
Mai bun … sau doar mai puțin prost? OPINIE Claudiu Şerban
EXCLUSIV Statul nu are control asupra firmelor cu management privat
Cine controlează firmele de stat? – OPINIE George Butunoiu
Alexandra Gătej: Politicul a respins managementul corporativ
Guvernanţa corporativă, un vis frumos – OPINIE Nicolae Demetriade
