Luna amară

Prin 1995 mi-a picat în mână o cărţulie cu un titlu un pic provocator – „Noua dezordine amoroasă” – scrisă de doi autori francezi, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut, şi apărută în traducere la Editura Nemira (a fost reeditată în 2005 la Editura Trei). Era, cred, prima traducere în româneşte din cărţile lui Bruckner, eseist francez din generaţia „noilor filozofi”, cum a ajuns să fie numit grupul de intelectuali de stânga (desprinşi din rândurile

Prin 1995 mi-a picat în mână o cărţulie cu un titlu un pic provocator – „Noua dezordine amoroasă” – scrisă de doi autori francezi, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut, şi apărută în traducere la Editura Nemira (a fost reeditată în 2005 la Editura Trei). Era, cred, prima traducere în româneşte din cărţile lui Bruckner, eseist francez din generaţia „noilor filozofi”, cum a ajuns să fie numit grupul de intelectuali de stânga (desprinşi din rândurile militanţilor revoluţionari din mai 1968) deveniţi, spre sfârşitul anilor ’70, de dreapta. Însă, cu toată fervoarea anticomunistă de la jumătatea deceniului 1990-99, nimic nu mi s-a părut atât de subversiv ca „Noua dezordine amoroasă”.

Îmi amintesc şi acum cât am râs; cartea cu pricina e un best-seller al anilor ’70 (a apărut în Franţa în 1975), iar asta se vede, căci vine în urma revoluţiei sexuale a deceniului precedent. Călcând pe linia subţire dintre reflecţia inteligentă asupra sexualităţii şi justificarea pornografiei doar de dragul încălcării convenţiilor (şi pentru a-i enerva zdravăn pe pudibonzi), „Noua dezordine amoroasă” a fost o adevărată bombă; merită şi acum citită, măcar de dragul de a te distra şi a descoperi, printre rânduri, atmosfera revoluţiei sexuale europene. Bruckner şi-a învăţat după aceea lecţia; „Luni de fiere”, romanul său din 1981, reia, de data aceasta în tonuri sumbre, problematica anumitor practici sexuale marginale, în cadrul mai larg al unei discuţii despre dependenţa sexuală şi jocurile de putere desfăşurate în interiorul unui cuplu.

Probabil că nimeni altcineva nu ar fi putut face un film după „Luni de fiere”, cu excepţia lui Roman Polanski. Umorul său negru, înclinaţia către reprezentarea violenţei, o anumită preferinţă pentru patologic, realizările sale precedente (thrillere psihologice întunecate, ca „Rosemary’s Baby” sau „Cuţitul în apă”, ori comedii negre amestecate cu o doză consistentă de absurd) îl făceau un candidat aproape ideal. „Luna amară”, ecranizarea sa a romanului lui Bruckner, e pe cât de fidelă, pe atât de stranie. Acesta este probabil filmul lui cel mai puţin înţeles; nu e de mirare că nici măcar azi opiniile criticilor sunt extrem de divizate.

„Luna amară” ar trebui privit prin prisma contextului istoric de care aparţine: nu cel al anilor ’90, ci acela al cărţii lui Bruckner şi Finkielkraut, cu două decenii mai devreme; într-un anumit sens, acesta este o restanţă istorică în filmografia lui Polanski, la fel cum a fost şi „Pianistul”, un film pe care regizorul, supravieţuitor al Holocaustului, ar fi vrut probabil să îl facă mai devreme.

„Luna amară” e un film cu doar patru personaje: Oscar (Peter Coyote, în cel mai bun rol al carierei sale) şi soţia sa Mimi (Emmanuelle Seigner, în viaţa reală căsătorită cu Polanski), Nigel (Hugh Grant, într-un rol-clişeu de englez reţinut şi cam gomos) şi soţia lui Fiona (Kristin Scott Thomas, care reuşeşte o interpretare excelentă în ciuda unei partituri sărace şi la fel de clişeizate). Povestea e relatată în planuri alternative: la bordul unei nave de pasageri, Oscar, un bărbat misterios care îşi  duce viaţa într-un scaun cu rotile, îi întâlneşte pe Nigel şi pe Fiona. Nigel se găseşte acum în postura de ascultător – mai întâi reţinut, apoi din ce în ce mai fascinat – al poveştii de dragoste dintre Oscar şi Mimi – care începe banal şi continuă scufundându-se într-un joc din ce în ce mai periculos al explorării sexualităţii până dincolo de limite. Fascinaţia lui Nigel pentru poveştile tot mai sordide ale lui Oscar are, desigur, şi o motivaţie sexuală, căci ciudatul interlocutor i-a promis, în schimbul conversaţiei, o noapte de amor cu soţia sa.

Suspansul durează până în momentul în care aflăm cum a ajuns Oscar în scaunul cu rotile – şi aşteptarea merită. Însă dincolo de intriga de thriller sau de scenele explicite de sex, filmul are multe de oferit: Peter Coyote face un rol absolut senzaţional, de cinic dezabuzat, alcoolic şi sardonic. Seigner, spectaculos de frumoasă, reuşeşte să iasă cu bine dintr-un rol de seducătoare cu o imaginaţie de-a dreptul perversă, care le-ar fi pus pe fugă pe multe alte actriţe. Tot teatrul sexual sado-masochist al relaţiei dintre Oscar şi Mimi are însă un subtext mai grav: cât de departe se poate merge în cuplu? Cine conduce? Cât înseamnă, într-o relaţie de dragoste, dependenţa şi cât afecţiunea sinceră (dacă aceasta chiar există)? Iată o recomandare: citiţi mai întâi „Noua dezordine amoroasă” şi „Luni de fiere”, ambele au fost reeditate în ultimii ani; abia apoi vedeţi filmul lui Polanski. Nu e o capodoperă, dar este unul dintre filmele lui esenţiale.