Avocatul Gheorghe Piperea a inițiat un proiect de lege care permite debitorilor intrați în insolvență să paseze băncii imobilul ipotecat și să scape de povara datoriei. Ideea se practică peste ocean. Guvernatorul BNR s-a arătat deja nemulțumit de acest proiect. Să stăm calmi și să judecăm. Legislația privind insolvența are, în general, efecte perverse: dacă cineva (o instituție a statului) ușurează viața debitorilor, va apărea hazardul moral – publicul va fi tentat să contracteze datorii fiindcă, în caz de neplată nu mai e nevoit să strângă la maxim cureaua, ci scapă mai ușor. Potrivit legii românești, la lichidarea de active se ajunge în cazul debitorului persoană fizică a cărui „situație financiară e iremediabil compromisă“ – unde „iremediabil compromisă” este ceea ce va decide, în înțelepciunea sa, organul judiciar al foarte competentului stat român. Problema este că se instituie un drept pentru debitori – implicit o obligație pentru creditori. Debitorul capătă dreptul de a scăpa de datorie în schimbul locuinței ipotecate. Dacă vrea, debitorul se poate duce la bancă spunând: „Poftiți cheile apartamentului, spălați-vă pe cap cu el, că mie mi-a ajuns, vreau să scap și de el și de ratele la bancă și să iau viața de la zero.“ Iar banca e obligată să preia imobilul. Nu mi se pare un act consensual, o tranzacție voluntar acceptată, un caz de exercitare a libertății economice. Să presupunem că mă duc la piață și cumpăr 2 kg de căpșune, mănânc 1 kg, după care îmi dispare pofta și mă întorc la vânzător spunând: „Poftiți înapoi 1 kg că m-am săturat de atâtea căpșune, vindeți-le altuia, iar mie să-mi dați înapoi jumătate din preț.“ S-ar „debloca“ cumva piața prin „reintroducerea în circuitul economic“ a căpșunelor cumpărate la evaluări mai „realiste“? Ar fi nevoie de creșterea birocrației și de apariția în scenă a unui judecător sindic care să-și dea cu părerea dacă sunt om serios sau nu, dacă situația mea este „iremediabil compromisă“? S-ar institui un privilegiu în favoarea cumpărătorului, care ar crește costurile de tranzacție și ar afecta funcționarea pieței. S-ar cultiva iresponsabilitatea. Aici BNR are cumva dreptate, deși poziția sa nu e automat favorabilă pieței. Problema nu stă în ceea ce spune, ci în ceea ce nu spune BNR. Noi nu avem o piață fluidă a ipotecilor neperformante, deoarece bancherii au avut mereu o sursă lejeră de finanțare și nu au fost interesați să marcheze la piață valoarea creditelor oferite. Aici Piperea are dreptate. Reticența bancherilor de a negocia cu debitorii derivă tocmai din faptul că primii au susținere politică.

 

În concluzie, e bine ca debitorii să aibă posibilitatea de a renunța la imobil dacă ajung în impas? Categoric, da. E bine să aibă dreptul de a renunța la plata datoriei? Nu. E normal să „partajăm într-un mod cât mai echitabil“ riscurile creditării între bancheri și debitori? Da – dar acest deziderat poate fi atins în două moduri: 1. fie prin legiferare în favoarea debitorului, pentru a compensa avantajele politice de care se bucură creditorul, ceea ce poate părea pragmatic, realist, dar cu efecte negative asupra debitorilor buni platnici și, pe termen lung, cu impact nefavorabil asupra gradului de îndatorare al societății; 2. fie prin retragerea suportului politic pentru creditor, ceea ce poate părea anacronic, nerealist, dar e măsura ideală prin care piața creditului se poate dezvolta sănătos.

 

 

BOGDAN GLĂVAN,

profesor de economie, autorul blogului www.logec.ro

Te-ar putea interesa și: