Ion Iliescu și fantasmele Revoluției. Stenograma care rescrie începutul democrației românești

Ion Iliescu și fantasmele Revoluției. Stenograma care rescrie începutul democrației românești

La 35 de ani de la Revoluție, România se confruntă cu propriile fantome istorice. Într-un interviu documentat, tensionat și fără precedent, fostul procuror militar Cătălin Ranco Pițu demontează piesă cu piesă mitologia construirii noii puteri post-decembriste.

Întâlnirea secretă dintre Ion Iliescu și ambasadorul sovietic din 27 decembrie 1989, prezentată prin stenograme oficiale, scoate la iveală o strategie de tip kaghebist: opoziția trebuia fragmentată, controlată și, la nevoie, anihilată, se arată în podcastul difuzat pe canalul de YouTube „HAI România!”.

Minerii n-au fost niciodată o reacție spontană a „oamenilor muncii”, ci o forță de șoc coordonată de ofițeri acoperiți ai Ministerului de Interne și ai SRI. Violența din iunie 1990 nu a fost un accident, ci o continuare logică a unui plan de putere care avea ca scop conservarea structurilor comuniste.

Întâlnirea secretă din 27 decembrie 1989 și strategia lui Ion Iliescu pentru controlul puterii după Revoluție

O stenogramă istorică și dezvăluiri recente ale unui fost procuror militar pun într-o nouă lumină evenimentele dramatice ale anilor 1989-1990 din România. Invitat în emisiunea „Evenimentul Istoric”, moderată de Dan Andronic și Mirel Curea, fostul procuror militar Cătălin Ranco Pițu a prezentat informații cruciale despre strategiile de putere ale lui Ion Iliescu și ale conducerii FSN, inclusiv întâlnirea secretă din 27 decembrie 1989 cu ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnicov.

„Ion Iliescu va fi judecat și de istorie, și de Dumnezeu, în condițiile în care justiția omenească nu a reușit să facă acest lucru”, afirmă tranșant Dan Andronic, marcând cadrul în care se desfășoară dialogul cu Ranco Pițu, autor al unei cărți care documentează continuitatea mecanismului de control post-1989.

Strategia lui Iliescu pentru fragmentarea opoziției

Potrivit stenogramei prezentate publicului pentru prima dată, Ion Iliescu, în prezența ambasadorului sovietic, a premierului Petre Roman și a ministrului de externe Sergiu Celac, a declarat clar că scopul său era menținerea controlului puterii și împiedicarea ascensiunii dreptei politice:

„Trebuie lucrat individual ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor sociale. Instrumentul gândit rapid a fost ideea Frontului Salvării Naționale. Am proclamat ideea pluralității politice, fără a o confunda cu pluripartitismul autentic. Cu cât vor fi mai multe partide și organizații, cu atât mai bine, să se fragmenteze și apoi să-i atragem sub platforma Frontului.”

Conexiuni sovietice și metode kaghebiste

Dan Andronic și Mirel Curea au catalogat acest document drept „senzațional”, evidențiind că acesta confirmă teza că Iliescu urmărea salvarea Partidului Comunist printr-o tactică asemănătoare celei folosite de Mihail Gorbaciov.

„Strategia aceasta pare tipic kaghebistă, o metodă clasică de control și manipulare politică. Totul era premeditat”, a subliniat jurnalistul Mirel Curea, care și-a amintit că inclusiv opoziția – precum Grupul de Dialog Social și mișcările legionare apărute în acea perioadă – a fost, în realitate, controlată și instrumentalizată.

Revoluția sau momentul zero al unei strategii preexistente

Cătălin Ranco Pițu, procurorul care a finalizat cu același „succes” ca și ceilalți Dosarul Revoluției, afirmă clar: „Mineriada s-a născut din Revoluție.”

Conform unei stenograme dezvăluite în premieră de Dan Andronic, pe 27 decembrie 1989, într-o întâlnire între Ion Iliescu, ambasadorul sovietic Tiajelnicov, Petre Roman și Sergiu Celac, s-au stabilit liniile directoare ale unei strategii care excludea din start posibilitatea unei reale alternanțe la putere.

„Nu vom fi capabili să acționăm cu forțe organizate… se va produce o explozie periculoasă pentru partid”, spune Iliescu în acea întâlnire. Soluția? Frontul Salvării Naționale – o construcție rapidă care simula pluralismul și „fragmenta opoziția pentru a o absorbi” sub umbrela CPUN.

„Pentru comuniști, opoziția nu se tolera. Iar problemele se rezolvau cu violență extremă”, explică Ranco Pițu, aducând în discuție paralela cu alte regimuri comuniste care au produs peste 100 de milioane de victime – „dușmani interni”, în limbajul oficial.

Proclamația de la Timișoara și utopia unei epurări democratice

Proclamația de la Timișoara, un document-cheie al anului 1990, este rememorată de Pițu din dublă perspectivă: adolescent martor la efervescența civică locală și jurist care a analizat ulterior strategiile puterii.

„Punctul 8 era o naivitate. Cei care au preluat puterea nu erau doar comuniști, ci filosovietici”, a spus Pițu.

Ideea unei interdicții temporare pentru foștii nomenclaturiști era de neconceput pentru un aparat de putere care plănuia nu tranziția, ci perpetuarea.

„Nu au luat puterea ca s-o cedeze…”, punctează Dan Andronic.

Continuarea controlului de la Piața Universității la diversionism instituțional

Mirel Curea evocă limpede procesul prin care propria credință civică s-a fisurat treptat. Atmosfera i se părea ireală, ca și cum ar fi fost prins într-un acvariu, supravegheat din afară de o forță invizibilă, interesată mai degrabă de control decât de libertate. Un episod definitoriu al acestei dezvrăjiri a fost reacția dură pe care a primit-o când a sugerat o inițiativă curajoasă: să meargă la Cotroceni. Ideea, în loc să fie discutată, a fost rapid etichetată drept „diversionism” de către Marian Munteanu.

„A semnat două angajamente cu Securitatea. Nu unul. Două. Cu același ofițer.” – dezvăluie Curea, punctând ipocrizia liderului studențesc. „Totul era controlat. Și domnul procuror a dovedit că a fost o gândire programatică.”

Iluzia opoziției era întreținută deliberat. „GDS-ul a fost creat de Brucan și alții, cu legături în KGB. Iar mișcarea legionară a fost inventată pentru a crea o sperietoare.”

România ca teritoriu controlat și continuitatea GRU–KGB

„Cei care au preluat puterea erau aproape toți colaboratori ai GRU sau KGB. România era satelitul Moscovei.” – spune Ranco Pițu, confirmând ceea ce documente interne, mărturii și investigații indică de trei decenii.

Ion Iliescu, în acea stenogramă, vorbește explicit despre nevoia de a evita alunecarea spre dreapta și despre rolul salvator al FSN-ului, ca instrument de frânare a oricărei reale reforme. „Am proclamat ideea pluralității politice, nu pluripartitismul.”

 „E extraordinară confirmarea. Îmi dă certitudinea că totul a fost un scenariu – o inginerie de control a apariției vectorilor de opoziție”, a concluzionat Mirel Curea.

Mineriada, consecința directă a strategiei FSN

Procurorul Ranco Pițu a confirmat această interpretare, sugerând că, deși nu există dovezi directe că scenariul i-a fost livrat lui Iliescu de către sovietici, tactica și strategia pe termen mediu de consolidare a puterii îi aparținea fostului președinte:

„Ion Iliescu avea toate resursele ideologice și pregătirea necesară pentru o astfel de strategie. Era fostul șef al propagandei comuniste, cunoștea bine tacticile comuniste europene. Mineriada a fost o consecință logică a Revoluției. Scopul era eliminarea opoziției pro-occidentale și controlul absolut asupra proceselor politice.”

La 35 de ani de la Revoluție, mărturiile și documentele scoase la lumină confirmă: democrația românească n-a fost cucerită, ci proiectată sub supraveghere, iar Iliescu n-a eliberat România a redenumit controlul.