Florin Postolachi a spus în cadrul podcastului că a trecut printr-o lună de bătăi crunte și umilințe, care l-au marcat definitiv. Credea că totul se va termina cu lichidarea lui și a colegilor săi.

A urmat o lună de bătăi crunte și de umilințe

„Aveam un video recorder Fischer și era la mine acasă. Și ne uitam la un film și au apărut… Au cerut condamnarea la moarte în ședință publică și șeful nostru de secție a cerut la fel, pedeapsa maximă.

Nu era o sentință, așa își începeau pledoariile „Pentru tot ce au făcut, cerem pedeapsa maximă”. Am plecat acasă – ne-am dus, am mai și muncit un pic înainte. Ne-au certat, ne-au înfierat faptele. Au venit acasă șase milițieni în aceeași zi, luni, pe 16, la ora 17. Au zis să dau buletinul, maică-mea „Cum să plece?”, ei „Nu, dă două declarații și se întoarce”. Am mers cu troleibuzul, m-au înconjurat așa în autobuz și se uita lumea ca la circ.

Lumea era temătoare deja, apăruseră trupe de tot felul acolo. Brașovul a fost un oraș unde erau patrule cu câini seara. Era ca într-un câmp de luptă. Și am ajuns acolo și m-a preluat un domn căpitan, să nu îi mai zic tovarăș, că nu mai aveam calitatea… Nici de UTC-ist nu mai aveam calitatea. Numărul meu cât am fost arestat a fost 462. Și a venit un căpitan simpatic de la București și mi-a zis că știe că locuiesc doar cu mama și că sunt băiat bun, m-a luat cu lucruri frumoase și gingașe și a zis să scriu ce am făcut. Eu, naiv, am scris ce am scris… A zis că merge să coreleze cu nașul, să vadă că nu am scris eu ceva, ăla altceva”, a declarat Florin Postolachi în podcastul „Istorii secrete”.

Prizonierii au trecut prin clipe de coșmar

„M-a legat, era un belciug, fiecare încăpere la Miliție avea un belciug în perete. M-a legat de belciugul ăla și mi-a dat un pumn în rinichi… eu nu știam că dobitocii ăștia ne lovesc. A fost cea mai dură lovitură. A fost prima… după aceea ne-am obișnuit, te obișnuiești cu bătaia până la urmă, că nu ai ce face. La Brașov ne-au căsăpit, ne-au ținut în birouri. Cum intra unul în birou, cum te bătea. Cei care ne băteau erau de la Miliție și de la Dinamo, de la lupte. A intrat unul, când a intrat nu s-a mai văzut din tocul ușii pic de lumină. Și eu am avut inspirația să-l întreb dacă e luptător la Dinamo și atunci a pus mâinile pe birou și a zis „Băi, copile, tu în ce te-ai băgat”. Aveam un tovarăș ungur, l-au bătut de l-au năucit.

După prima lovitură, începi să te aperi, să iei poziții mai defensive, te aștepți să te lovească. Mă întreabă ăsta de la București de ce sunt supărat, eu îi spun că m-a bătut. Ăla a zis că rezolvă situația, eu tot naiv, se întoarce ăla care m-a lovit și zice „Aaaa, eu te-am bătut?” Și îmi dă din nou.

Eu scriam și ăla venea și zicea că ceilalți au scris altceva. După a zis că îmi dă drumul, am ajuns la ușă, m-a lăsat să cred că plec, iar apoi a strigat la mine „Tu credeai că te las să pleci acasă?” Toată seara, până dimineața, intrau peste tine și te băteau.

Interogatoriul l-am avut cu băiatul ăsta, căpitanul de la București, ăilalți nu, numai veneau și te băteau. Pe toți îi băteau. Mai auzeai țipete, urlete… Noi dimineața am plecat la București. Erau niște scaune la un birou, unde i-am așezat pe cei bătrâni și pe cei bătuți rău, să doarmă. Băteau și femeile, e o femeie căreia i-au spart timpanul, o femeie care a avortat, au bătut-o de a pierdut copilul.

Au bătut în mod egal pe toată lumea, nu au făcut discriminare la bătaie. În drum spre București, am fost pus în prima dubă. În față, părinți, prieteni… și au plecat patru dube în patru direcții diferite, să nu știe încotro ne ducem. În anticamera dubei, de o parte și de cealaltă erau celule, erau închiși oameni dinainte, luați direct de la manifestație.

Aveau bile la picioare, erau bătuți, desfigurați… lanțurile cu bile ne-au oripilat. Erau conștienți. Ne-au legat vreo 40 de inși într-o dubă unde abia respirai și ne-au legat cu cătușele la spate. Dacă tragi de ele, alea au un scripete, a izbucnit un cor de urlete, a trebuit să oprească duba ca să desfacă cătușele, să ne lege câte doi. Am plecat cu duba la Predeal, am crezut că ne împușcă, ne-au scos din dubă și ne-au trimis pe câmp, credeam că ne omoară.

Am auzit o emisiune că urma să împuște muncitorii de la Brașov în Predeal. Doi câte doi, noi mergeam pe câmp, fără să ne dezlege cătușele. Cei bătrâni țipau cel mai tare, unul de 20 de ani zicea „Băi, tu ai 50 de ani, ți-ai trăit viața. Eu am 20 de ani”. După ne-au băgat înapoi în dube și până la București ne-au dus ca pe sardele.

Ne-au dus la Spitalul Poliției Capitalei, nu mai erau locuri la Securitate. La Securitate băgau câte unul în celulă, pe noi ne-au închis cu cei de drept comun. Ăia știau deja că eram de la Brașov, știau și pedepsele – de la 6 luni la 2 ani și jumătate. Au zis „De-aici n-a scăpat nimeni, o singură dată a intervenit doamna Elena Ceaușescu și atât”. Era un doctor ginecolog acela, doctorul ăla a avut grijă de noi, era un fel de psiholog pentru noi. Era un profesor universitar, om la 60 de ani, a vrut să își ajute o colaboratoare cu un avort și aia l-a turnat. L-am întâlnit după la Tușnas și nu a vrut să mă salute.

Era un nenorocit acolo, avea un dosar pe care scria „Maior Voinea”, era unul care nu era nici bun, nici rău și mai erau unul, de ziceai că era un lup siberian. Mi-a dat 100 de palme la interogatoriu. Nu știa să bată, nu era ca ăia de la Brașov, dar te umilea. Unul era băiatul bun, unul era băiatul rău, unul îți dădea… Ungurul meu a venit și el la București, venise direct de la muncă, cu pufoaică.

Îi ceream Maiorului Voinea țigări – eu nu fumam, dar îi duceam ungurului. I-am spus „cetățeanului anchetator” – așa mi-a zis să-i spun – să îmi dea și mie o țigară și m-a bătut de m-a rupt. S-a urcat cu picioarele pe mine. Tot individul ăsta l-am întrebat dacă are dreptul. El a crezut că Dreptul, facultatea. Eu l-am întrebat dacă are dreptul să mă bată, după s-a prins.

La un moment dat, am vrut să-i dau cu biroul în cap. Țin minte că încheieturile se albiseră, am făcut un șoc. Doctorul a zis să fiu lăsat în pace, că am făcut un șoc. Două ore m-am plimbat în celulă, până mi-am revenit. Aia zic, erau cazuri speciale acolo… Eram 6 în celulă… șapte. 3 de la 15 noiembrie și 4, unul de la fabrica de unt de la Slobozia, altul de la o școală de șoferi… Eu cu ungurașul și unul de la Vaslui eram dintre cei de la 15 noiembrie, Brașov. Puteai să asculți ce declarau ăilalți despre tine… unii dintre ei au cedat”, a relatat acesta.

Diferența între Brașov și București a fost imensă

„Diferența între Brașov și București a fost imensă – la Brașov te băteau, la București te torturau psihic. „Maică-ta e jos în beci, o torturează patru inși” sau îți arătau o poză cu casa ta „Asta e casa ta, n-o mai vezi”. Ce mai povesteau prietenii mei… unul a fost pus să vorbească cu soția la telefon și să urle, ca aia să creadă că e la muncă.

Am slăbit vreo 12 kilograme într-o lună, mai puțin de-o lună. Dimineața îți dădea niște pâine, la prânz arpacaș, seara… seara n-o prindeam, că mă lua la interogatoriu și reveneam dimineața. Și cu masa te obișnuiești să nu mănânci, dar cu lipsa somnului… Aș fi spus orice după 3 nopți la rând nedormite. Mă lua la 18 din celulă și până la 6 sau 8 eram la interogatoriu.

Ei la 3-4 ore se schimbau. Și fiecare mă punea să scriu… Aceleași lucruri. La 6 ajungeai în celulă, dar nu te lăsa să te culci. Trebuia să stai pe marginea patului, ăla te urmărea tot timpul pe vizetă… știți care e paradoxul? Deși eram după trei zile de nesomn, noaptea, când ajungeam în celulă, dacă auzeai că umbla ăla la zăvor, te ridicai instantaneu. Când auzeam că se umblă la zăvor, gata. Și acasă, o lungă perioadă după aceea… am avut o perioadă grea și după ce am scăpat de-acolo.

Au găsit țapi ispășitori directorii de la uzină, i-au dat afară, i-au mutat la alte uzine, Predeal sau nu știu ce… Iar ăștia își obțin statutul de deținut politic pentru că au fost persecutați. Tupeul tupeului… s-au împlinit 30 de ani de la revoltă și s-a înfăptuit un film comemorativ. Iar în film apare un torționar, care a bătut în timpul anchetei. În filmul nostru, la 30 de ani, ne spune „I-am apărat pe oamenii ăștia, dacă nu eram eu, îi băteau pe ăia de la București de-i rupeau”. Până la urmă, mă acuzau pe mine…”, a completat Florin Postolachi.

Latura umană a anchetatorilor

„Maiorul Voinea mă mai lăsa… nu știu cât ațipeam. Dar printre pleoape îl urmăream. Avea fața de anchetator și atunci când credea că am ațipit, îi vedeam altă față, îmi povestea despre copilul lui, avea un copil de vârsta mea. Ăsta era șeful lor, nici nu ar fi trebuit să bată. Era un meci, România cu Austria, m-a luat una la interogatoriu să îi spun cine a spart sediul central. Eu i-am zis că nici nu am intrat acolo, ăsta intră în birou și spunea că s-a dat un gol…

A apărut unul cu eugenii, un milițian. Și a fugit după ce ne-a dat câte o eugenie. Au fost oameni în deportări. Au fost oameni deportați care găseau pe preș mâncare. La Vaslui erau unii pe care nu-i lăsau să muncească, veneau cu mâncare, băutură și de toate. Întrebau: ce cauți aici necalificat, tu ai liceul, ești băiat deștept, de la Brașov”, a mai spus el.

Cel mai tulburător lucru

„Au fost multe momente degradante. Umilința, bătaia, lipsa somnului… sunt multe lucruri. Dar eu nu sufăr să fiu umilit, am un ego mai puternic. Ne băgau dimineața la 6 să ne facem obligatoriu nevoile, într-un liceu necompartimentat. Patru stăteau pe veceu, patru se uitau la ăia care își făceau nevoile. Doctorul zicea că ne obișnuim. Și așa e, ne făceam nevoile doar când ne lăsau ei, la 6 dimineața și la 6 seara. Unul s-a urcat cu picioarele pe mine că n-am fost destul de prompt să-i răspund la o întrebare, atunci s-a urcat pe mine, m-a călcat în picioare. Erau chestii care te ajutau acolo, care…

Ne scotea o dată pe săptămână, era o încăpere fără acoperiș, cu plasă, trebuia să te plimbi câte o jumătate de oră prin celula respectivă. La un moment dat voiau să ne împuște și președintele Americii s-a împotrivit și de-aia nu ne-au mai împușcat. Întrebările lor erau: „Cine a fost șeful? Cine a adus spray-urile? Cine a adus armele?”
Nu a existat nicio minte luminată care să ne ghideze, nu era niciun șef”, a spus Florin Postolachi în cadrul podcastului.

Încheierea calvarului

„Ne-au spălat și ne-au bărbierit pe toți, ne-au făcut praf pe față… A venit cineva să vadă starea noastră, dacă ni s-au respectat drepturile, erau nervoși frizerii ăia că trebuiau să ne bărbierească și să ne aranjeze părul. Nu era nicio diferență între anchetatori și frizeri.

Au venit unii și ne-au pus niște întrebări, deși am fost prelucrați înainte. Eu am avut parte de un adevărat consiliu când mi-au dat drumul, în față erau generalii de Securitate cu unul șmecher. Eu, în mijlocul camerei, pe un scaun. La un moment dat, eu aveam un procuror care nu mă plăcea nicicum. Prima dată când m-am întâlnit la el, s-a dat la mine și a zis „Bă, fraiere, nu te feri, că azi te bat, mâine uiți. Ăsta te doare”, a zis el și a arătat spre stilou. M-a întrebat generalul de Securitate ce fac și am zis „Vreau să dau la Drept”, iar procurorul ăla care nu mă suferea a zis că nu am calitate morală”, a mai spus acesta.

Tentative de justiție în perioada de după Revoluție

„A venit procurorul Robu după, la Brașov, a zis să îi spunem dacă vreun procuror ne-a umilit, ne-a bătut. Și i-a găsit pe toți care au făcut asta: sunt la Ministerul de Interne, la SRI și la Armată. La 6 luni s-a spânzurat domnul procuror Robu, s-au pierdut toate dosarele… s-a terminat și cu anchetele, și cu dosarele.

I-am iertat pe toți. Am făcut un proces cu ăia de la Roman, de au cerut condamnarea noastră. Nu au vrut să ne răspundă niciodată când i-am întrebat de ce au făcut ce au făcut. Mi-am făcut un prieten sârb, care mi-a zis: Dacă ne făceau nouă așa ceva, noi le tăiam gâtul, iar familiile lor nu ar mai fi putut să facă legea în societatea românească. La voi se confundă bunul-simț cu prostia”, a completat Florin Postolachi.

Drumul spre casă

„Ne-au dus cu autobuzele. După ce ne-au tuns și bărbierit, am mai stat vreo două zile, a fost un moment critic ăla cu lipsa somnului, aia a fost dusă la extreme, nu știu ce au făcut de au fost atât de activi și de răi.

Au eliberat bătrânii și copiii întâi. Copiii aveau 16 ani, au luat și copii și i-au bătut de i-au înnebunit. N-aveau nicio treabă. Ne-a dus pe banchete cu autobuze.  Mama nu avea cum să mă găsească. Mătușa mea, care lucra cu securiștii, a încercat să întrebe și nu a reușit să afle nimic.

Mamei i se zicea că am fost împușcați, am fost iradiați… Toate familiile trăiau într-o tensiune… Femeilor li s-a pus în vedere să divorțeze de cei deportați sau să fie deportate alături de ei.

În ziua plecării, era frig în celulă, maghiarul mi-a dat vesta lui, eu nu am vrut, mi-au pus iar ăștia cătușe la mâini. Cam asta a fost… ne-au spus că ne duc la Brașov și am crezut. Am dat o declarație, că vom raporta tot dacă vom vedea că se întâmplă ceva.

Îți făceau un profil psihologic. Seara, înainte să adorm, mi se derula totul în minte. La început, nu am dat nume în declarații. Când am fost în arestul de la Brașov. I-am văzut pe cei din dubă și ne-am dat seama că sunt cazurile grave, așa că nu avea niciun rost să mințim și să ne protejăm între noi. Dădeam nume. Nu am știut niciodată cum au fost stabilite pedepsele. Nașul a luat 2 ani și 6 luni, ungurul 6 luni, eu nu am luat nimic, în afară de domiciliu obligatoriu”, a conchis Florin Postolachi.

Întregul episod al podcastului poate fi vizualizat AICI.