Cum au ajuns evreii în Europa?
Crearea unei lumi elenistice prin înglobarea unor mari orașe ale Orientului în Imperiul Macedonean a dus și la migrarea evreilor din Ierusalim, mulți dintre ei, devenind grecofoni, iar plecarea lor s-a numit „Diaspora”, adică împrăștiere. Așa au ajuns în spațiul egeo-mediteraneean. De aici, vom vedea, în cursul istoriei, vor ajunge în toate statele europene.
De la Maccabei la revolta lui Simon Bar Kochba
În secolul II î.Hr., revolta Maccabeilor a marcat o puternică mișcare de revoltă a evreilor contra regilor elenistici, rămasă în mentalitatea poporului evreu.
Cucerirea lumii elenistice de către romani a făcut ca zona Iudeii, Israelului (regatul evreu se împărțise în Israel cu capitala la Samaria și Iudeea cu capitala la Ierusalim) să devină una de interes, iar evreii să intre în cadrul unor regate clientelare Romei. Așa s-a ajuns în vremea lui Augustus și Tiberius, primii împărați romani la exitența unui rege precum Irod.
Tocmai „în vremea când terarh al Galileii era Quirinus”, cum spune un text biblic, Augustus are ideea faimosului recensământ, iar Iosif și Maria, din seminția lui David, merg la Bethleem, fiindcă acolo era cetatea lui Iosif, iar Maria era însărcinată cu Pruncul Iisus.
Sfântul Dionisie cel Mic (Exiguul), dobrogean de origine, calculează la Roma momentul nașterii lui Hristos ca fiind anul 31 de domnie al lui Octavian Augustus, adică anul 753 de la fondarea Romei -ab urbe condita, devenit anul I al erei creștine.
Succesorul lui, Tiberius dă edictul culpei de „lezmajestate” adică, oricine s-ar proclama lider în contra autorității convenite de romani va fi pedepsit.
Ori, prin acest decret, în 33 d.Chr., Iisus este condamnat la moarte prin crucificare, pedeapsa cea mai grea pentru rebeliune, pe tabla de lemn de pe cruce scriindu-se „Iisus Hristos, Regele Iudeilor”), iar Pilat din Pont îl eliberează pe zelotul Baraba care nu era chiar tâlhar ci revoluționar zelot după cum nici Iuda nu era chiar un trădător, el fiind tot zelot și sperând că-l va atrage pe Iisus pentru lupta evreilor contra romanilor.
Se știe că în 69-72, împăratul Vespasian și fiul lui Titus, cuceresc Iudeea și distrug Ierusalimul, apoi trimit în bejenie populația locală, dar nu definitiv.
Împăratul Hadrian în 132 d.Chr., punând capăt rebeliunii lui Simon Bar Kochba decide să fondeze orașul Aelia Capitolina pe locul Ierusalimului și cere evreilor să părăsească orașul, aceștia având interdicție totală.
Chazarii trec la mozaism
Acesta este momentul „0 ” al Diasporei generalizate. Evreii încep să rătăcească prin lume, însă la religia lor vor adera și acei migratori care trăiau aproximativ pe teritoriul Ucrainei de azi, numiți chazari. Ei sunt socotiți „al 13-lea trib” al evreilor, pentru că deși nu erau semiți sau evrei, au devenit adepți ai religiei mozaice.
Evreii se organizau tradițional în 12 triburi, conform celor 12 fii ai lui Iacov, care primise numele Israel -cel care luptă cu Dumnezeu pentru că ar fi avut un vis în care el se lupta cu Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a spus că el, descendent al Patriarhului Avraam, va avea 12 fii.
Între aceste 12 triburi, tribul lui Levi sau leviții primiseră sarcina păstrării Legii, adică erau cei care trebuiau să fie preoții poporului lui Israel.
Cu timpul, evreii europeni se vor grupa în două mari ramuri, askhenazii și sefarzii, aceștia din urmă ajungând și în spațiul românesc, ei fiind urmașii evreilor din Diaspora greco-romană. Askhenazii vorbeau pe lângă limba maternă, ivritul (ebraica), un dialect al germanei, yiddish în timp ce sefarzii au vorbit un dialect al spaniolei, numit ladino, pe lângă limba maternă.
Renașterea, Reforma, Hasidismul. Apariția antisemitismului
Evident, existau și așa numiții evrei „hasidici” cei care și-au păstrat portul tradițional, se conduceau după principiile tradiționale, curent apărut în Polonia secolului al XVIII-lea. Fondatorul hasisdimului a fost Israel ben Eliezer.
Perioada Renașterii și a Reformei a fost marcată de manifestări antisemite în Spania catolică și în lumea germană protestantă, evreii găsind adăpost inclusiv în spațiul românesc, polon.
Regina Isabel Catolica a vrut să-i convertească obligatoriu la catoliscism, iar Martin Luther i-a învinovățit deschis de căpușarea catolicismului și de vina că l-ar fi răstignit pe Iisus Christos. Liderii evrei erau acuzați că au impus în rândurile catolicismului, vechile obiceiuri evreiești ale Templului: cumpărarea de funcții (simonia), plata de bani pe post de jertfe materiale, adică exact acele fapte pe care, spunea Martin Luther, Iisus le condamnase când gonise negustorii din Templul Ierusalimului.
Noțiunea de antisemitism s-a referit la prigonirea evreilor, deși semiți sunt și arabii, dușmanii lor tradiționali de până în zilele noastre.
Lichidarea Poloniei între ruși, prusaci și austrieci la finele secolului al XVIII-lea a dus la conflictul dintre ortodocșii creștini și evreii aflați de atunci în Rusia și Ucraina, ajungându-se în secolul XIX la pogromuri, adică crime extinse contra evreilor ca grup social.
Evreii în elita economică politică și intelectuală a Europei
Evreii neavând în multe state drept de proprietate, ei și-au dat copiii la școli tradiționale și nu numai, primind autorizații să devină farmaciști, avocați, medici, negustori specializați, bancheri. Contractând căsătorii în rândul familiilor de cetățeni, ei au luat cetățenia, iar urmașii lor au devenit cetățeni cu drepturi depline în acele state.
Ei au început să privească atent spre statele unde frații lor nu aveau drepturi. Pentru că votul era cenzitar (se vota pe bază de avere), evreii au ajuns să voteze, să fie aleși în funcții, deși erau minoritari, în timp ce marea parte a populației nu avea drepturi politice (de exemplu, în Italia, evreii italieni aveau aceeași putere de vot cu italienii propriu-ziși care aveau averea necesară ca să voteze, din punct de vedere al numărului pe listele votanților).
Practic, Marea Britanie, Germania, Franța, Italia, Elveția în epoca modernă ajung să aibă o aristocrație evreiască, care coordona vaste afaceri în multe domenii, mai ales că regimurile politice au acordat cetățenia evreilor.
Evreii din Palestina și evreii din Europa. Sionismul și Aliyah
Deși romanii interziseseră evreilor să mai stea în Ierusalim, în perioada bizantină și otomană, evreii ajung adevărați bancheri și cămătari în Orient, fiind numiți zarafi.
În locul vechiului regat al Israelului, rămâne o comunitate mică de evrei, insignifiantă politic numită Ishuv. Ishuv a fost nucleul de la care se va porni pe calea reapariției statului Israel la jumătatea secolului XX,
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, jurnalistul evreu din actuala Ungarie, Theodor Herzl (1860-1904) a promovat ideologia numită sionistă, aceea de revenire la Muntele Sionului, munte sfânt din actualul Israel (zona unde azi este Israelul a fost numită în Antichitate Palestina de la filistinii din Gaza și Ierichon cuceriți de urmașul lui Moșhe Rabeinu – Moise, Ioshua Navi, numiți de Herodot palestinoi).
În epoca otomană zona unde azi sunt Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza se numea Palestina, iar după 1918, a fost sub mandat britanic, până la apariția statului Israel și la debutul conflictelor palestiniano-israeliene.
Sioniștii au considerat că țara lor este una sfântă și se numea „Eretz Israel”. Două congrese sioniste au fost importante, la Basel în Elveția și la Galați în România.
Ei au început să plece în mișcarea de emigrare numită „Aliyah”. Alianția Israelită Universală, cu ramificații inclusiv în SUA, unde evreii au avut o mare pondere în populația SUA din secolul XVIII încoace, plecând peste Ocean din Europa de Vest dar și din Europa Centrală și de Sud Est în secolul XIX a susținut apariția unui Fond Evreiesc de Stat.
Evident, au rămas mulți evrei în statele unde aveau cetățenia. Ei i-au ajutat pe cei care nu aveau cetățenia să emigreze în Europa, în Americi, ori în Eretz Israel. Alianța Israelită Universală a făcut presiuni politice asupra statelor care nu admiteau evreii în calitate de cetățeni să facă acest lucru rapid, condiționându-le împrumuturi externe, diverse facilități economice ba chiar și recunoașterea independenței de stat.
Evreii din Europa au intrat în legătură cu evreii din Ishuv, comunitatea din Palestina și au început să lucreze ca angajați. Ulterior, au decis să creeze ferme egalitariste pe teren cumpărat de Fondul Evreiesc de Stat și să construiască mici ferme, kibbutz și moshav cu banii colectați din muncă.
În 1910, apărea primul kibbutz evreiesc, Degania Alef. Din 1911 și până în 1947, lupta evreilor europeni pentru un stat al lor, cu sprijin occidental, intra într-o nouă fază.
Holocaustul nazist, suferințele evreilor aveau să accelereze în ochii aliaților ideea ca evreii să aibă statul lor în fostul teritoriu colonial otoman apoi sub mandat britanic, Palestina.
Așadar, drumul evreilor spre Europa începe încă din epoca elenistică și se continuă până în epoca modernă și contemporană când se extinde doctrina revenirii acasă în Eretz Israel.
