Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a anunţat recent planul prin care vrea să scoată Europa din criză: investiţii de 315 miliarde de euro în economie. Această sumă încă nu există, dar pentru a fi strânsă va fi înfiinţată o nouă instituţie birocratică: Fondul European pentru Investiţii Strategice. Statele europene vor contribui cu 16 miliarde de euro la acest fond, din bugetul UE, iar Banca Europeană de Investiţii va pune alte 5 miliarde. Restul până la 315 miliarde e „leverage“, bani care ar trebui să vină de la investitorii privaţi, dornici să intre în marea schemă. Prima dată, prin contribuţii direct la fond, iar apoi prin contribuţii la nivelul companiilor. Banii ar urma să fie direcţionaţi inclusiv către acele domenii şi ţări în care Comisia consideră că anterprenorii nu investesc suficient, pentru că nu vor să îşi asume riscurile. Nu există noi bani de la buget, capitalul fiind luat din alte capitole ale bugetului UE. Acesta este primul plan prezentat de Juncker care să susţină noua doctrină economică a Comisiei, promovată de Partidul Popularilor Europeni: economia socială de piaţă.

În manifestul PPE, care l-a propus pe luxemburghezul Juncker la preşedinţia CE, economia socială de piaţă este definită ca mijlocul prin care Europa îşi va recăpăta prosperitatea, dar prin care oamenii vor fi protejaţi de excesele pieţei. Statele membre ar urma să devină partenere cu capitaliştii pentru a stimula împreună, prin investiţii, producţia industrială, inovaţia şi antreprenoriatul, fără să crească deficitele publice.

„Partidul meu, PPE, crede în economia socială de piață. Nu este compatibilă cu economia socială de piață situaţia în care, într-o criză, armatorii și speculatorii devin chiar mai bogați, în timp ce pensionarii nu mai știu cum să plătească pentru nevoile lor de zi cu zi”, susţine Jean-Claude Juncker.

Ce-a de-a treia cale, sau când politicienii caută ieşirea din criză

În definiţiile de dicţionar, economia socială de piaţă reprezintă îmbinarea dintre capitalismul de piaţă cu elemente de protecţie socială, o formă de economie de piaţă coordonată – ceea ce a implementat Germania Federală după cel de-al Doilea Război Mondial, sub cancelarul Konrad Adenauer.

Cât de viabil este noul model economic european şi cum ar putea schimba economia Europei planul de investiţii anunţat de Jucker, care ca primi aprobarea liderilor UE la finele lunii? „În primul rând, e greşită interpretarea. Modelul economiei sociale de piaţă din Germania nu mai este acelaşi din anii ‘50, multe lucruri s-au schimbat de atunci. Germania a beneficiat atunci cel mai mult de pe urma planului Marshall, deci modelul a folosit capitalul american. Inclusiv Germania a renunţat la model în anii 2000, chiar dacă acum reintroduce elemente compatibile, cum ar fi salariul minim“, spune economistul Florin Cîţu. Cîţu pune la îndoială eficienţa sistemului german. Deşi Germania s-a descurca mai bine decât alte state europene în criză, în anii anteriori se vorbea despre Germania ca „pacientul bolnav“ al Europei, în condiţiile în care ratele de creştere erau subunitare. Revenirea ţărilor periferice ar urma să „fure“ din creşterea Germaniei, care arată oricum semne de oboseală, având în vedere starea generală a economiei Europene. Ultimele date indică faptul că nemţii au înregistrat o creştere de abia 0,1%, în condiţiile în care SUA cresc cu rate de 3%, iar Marea Britanie se descurcă şi ea mai bine. „Apoi, dacă modelul a fost aşa de bun, de ce nu l-au adoptat alte ţări acest model pe cale naturală, fără să-l impună nimeni?“, se întreabă Cîţu.

Profesorul de economie Bogdan Glăvan se întreabă cum ar putea statul să decidă alocarea resurselor, astfel încât acestea să genereze creştere economică, în condiţiile în care calculul antreprenorial arată că unele zone sunt evitate. „Creşterea economică vine din alocarea eficientă a resurselor. Contribuie economia socială de piaţă la asta? După cum s-a demonstrat empiric, modelul de piaţă capitalist este cel mai eficient în a genera creştere economică, iar acolo unde am avut mai multă intervenţie guvernamentală creşterea economică a fost mai mică sau absentă“, susţine Glăvan.

Riscuri greu de evaluat

Cei doi economişti pun sub semnul întrebării şi capacitatea birocraţilor de a evalua riscul şi beneficiile investiţiilor în zonele în care capitalul privat nu vrea să meargă singur. Statistica arată că investiţiile fixe de capital sunt cu 15% mai mici decât în perioada de dinainte de criză, în ciuda creşterii masive a deficitelor în perioada 2009-2010 şi a datoriilor publice. „Guvernul nu poate evalua riscul. Doar antreprenorul o poate face, şi când consideră că obţine suficient randament, investeşte banii săi acolo. Dacă a apreciat corect, reuşeşte, dacă nu, dă faliment. Statul o face pe banii contribuabililor şi fără să aibă nicio expertiză“, spune Glăvan. „Investitorii şi-au asumat riscuri în 2006-2008 şi au tras ponoasele. Cum să vii, pe banii contribuabililor, să spui că-ţi iei riscurile mai mari pe care nu le finanţează nimeni în prezent?“, se întreabă Cîţu. Acesta atrage atenţia că cele mai multe companii publice, unde statul este implicat direct în conducere, sunt pe pierdere sau au înregistrat eşecuri răsunătoare – a se vedea cazul Airbus/EADS. Aceiaşi investitori care şi-au asumat riscuri sunt blamaţi astăzi de către preşedintele Juncker, după cum reiese din citatul de mai sus. Afirmaţia acestuia este ipocrită, spune Cîţu, „pentru că dacă blamăm acum capitaliştii, trebuie să ne uităm că unii dintre ei au fost salvaţi cu bani publici de la faliment în criză“.

Stimulente minime pentru inovaţie

Ultimii ani au arătat că investitorii sunt foarte receptivi la a primi banii şi garanţiile statului. Spre exemplu, în România 50% din creditul ipotecar adresat persoanelor fizice aflat în stocul băncilor are în spate programul Prima Casă, iar plafoanele au fost mereu epuizate. În cazul întreprinderilor mici şi mijlocii, programele cu garanţii de stat au fost cam singurele prin care băncile au extinse credite, în timp ce proiectele de infrastructură au acoperit cea mai mare parte a capitalului fix. Care este costul acestor evoluţii într-o schemă la nivel european? „E normal ca investitorii să profite de banii statului. Până la urmă, statul este cel mai mare jucător din economie şi nu poate fi ignorat. Un antreprenor nu are de ce să refuze o garanţie de stat. Dar prin asta se introduce o concurenţă perversă, care loveşte inclusiv în inovaţie. O economie dominată de stat nu are nevoie să inoveze“, spune Glăvan. La capitolul inovaţie, Europa a rămas cu mult în urma SUA în ultimii ani. În Europa, cel mai mare investitor în cercetare este statul, în timp ce în SUA firmele private îşi asumă o mare parte din acest cost şi au reuşit să domine lumea în câteva domenii cheie cum ar fi IT&C, căruia Juncker vrea să îi aloce mai mulţi bani prin acest program. Pentru Glăvan, planul Juncker e un semn că politicienii Europeni sunt speriaţi de efectele crizei şi apasă pe toate pedalele disponibile, în condiţiile în care la modul real nu pot stimula economia prin reducerea fiscalităţii, fără să reducă şi cheltuielile. „Planul e momentan o ficţiune. Sunt câteva zeci de miliarde pe care speră că le vor transforma în 300 de miliarde de euro. Nu e clar cum se va ajunge acolo“, spune Glăvan. „De reuşit, planul are şanse să reuşească, e mai greu de crezut că o să aducă şi beneficii“, conchide Cîţu.