Lipsa unor garanții concrete, ambiguitatea instituțională și absența unei participări autentice a actorilor locali transformă „planul de pace” într-o promisiune imperfectă — una care, în loc să închidă un conflict istoric, riscă să îl prelungească sub o formă nouă și mai complexă. Dincolo de retorica diplomată și promisiunile de reconstrucție, planul lui Trump pentru Gaza suferă de trei defecte majore: ambiguitate strategică, dezechilibru politic și absența unei legitimități reale în rândul populației palestiniene. În loc să ofere un cadru coerent pentru pace, el redefinește conflictul în termeni favorabili Israelului, plasând responsabilitatea transformării pe umerii unei populații epuizate și a unor instituții slăbite, scrie Gen. (R) Alexandru Grumaz pentru EVZ
Mecanismele de implementare sunt vagi, garanțiile internaționale — incerte, iar așa-numitul „consens regional” se sprijină mai degrabă pe calcul geopolitic decât pe reconciliere autentică. În acest context, acordul riscă să devină nu o soluție, ci o prelungire sofisticată a impasului. Și totuși acordul oprește confruntarea militară. Imperfect dar oferă o soluție care poate fi rafistolată de-a lungul timpului. Faza unu s-a încheiat cu eliberarea ostaticilor și de o parte și de alta.
Summitul de la Sharm-el-Sheik
Președintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi a declarat că acordul privind Gaza „închide un capitol dureros din istoria omenirii” și pregătește terenul pentru o soluție cu două state. Ca parte a planului lui Trump de a pune capăt războiului din Gaza, Hamas i-a eliberat luni pe ultimii 20 de ostatici supraviețuitori pe care îi deținea după doi ani de captivitate în Gaza, iar Israelul a eliberat 1.968 de prizonieri deținuți în închisorile sale. Președintele american Donald Trump a salutat o „zi extraordinară pentru Orientul Mijlociu”, în timp ce el și liderii regionali au semnat luni, 13 octombrie, o declarație menită să consolideze un armistițiu în Gaza, la câteva ore după ce Israelul și Hamas au făcut schimb de ostatici și prizonieri.
Trump a efectuat o vizită fulger în Israel, unde l-a lăudat pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu într-un discurs adresat parlamentului, înainte de a zbura în Egipt pentru un summitul cu tema Gaza, unde el și liderii Egiptului, Qatarului și Turciei au semnat declarația în calitate de garanți ai acordului din Gaza. Iată o listă cu state, lideri și instituții care s-au prezentat la summitul de pace de la Sharm el-Sheikh (13 octombrie 2025), cunoscut și ca „2025 Gaza Peace Summit” Participanții: Egipt — Abdel Fattah el-Sisi, președinte (țara gazdă); Statele Unite ale Americii — Donald Trump (președinte, co-președinte al summitului);
Turcia — Recep Tayyip Erdoğan, președinte; Qatar — Tamim bin Hamad Al Thani, emir; Franța — Emmanuel Macron, președinte; Germania — Friedrich Merz, cancelar; Regatul Unit — Keir Starmer, prim-ministru; Spania — Pedro Sánchez, prim-ministru; Italia — Giorgia Meloni, prim-ministru; Iordania — Regele Abdullah II; Bahrain — Hamad bin Isa Al Khalifa, rege; Kuweit — Ahmed Al Abdullah Al Sabah, prim-ministru; Iraq — Mohammed Shia al-Sudani, prim-ministru; Emiratele Arabe Unite (EAU) — Mansour bin Zayed Al Nahyan, vicepreședinte & viceprim-ministru;
Indonezia — Prabowo Subianto, președinte; Azerbaidjan — Ilham Aliyev, președinte; Armenia — Nikol Pashinyan, prim-ministru; Ungaria — Viktor Orbán, prim-ministru; Cipru — Nikos Christodoulides, președinte; Grecia — Kyriakos Mitsotakis, prim-ministru; Canada — Mark Carney, prim-ministru (în lista participanților din sursele media); Organizația Națiunilor Unite (ONU) — António Guterres, Secretar General; Liga Arabă — Ahmed Aboul Gheit, Secretar General; Uniunea Europeană / Consiliul European — António Costa, Președinte al Consiliului European. Absențe notabile: Israel / Benjamin Netanyahu — A fost invitat, dar nu a participat în final, motivând absența și cu un conflict de calendar (sărbătoare iudaică) sau opoziția diplomatică. Hamas — Nu a avut participare oficială, nici reprezentanți recunoscuți în cadrul summitului.
— deși invitați, președintele și ministrul de externe iranieni au refuzat să participe. Summitul a inclus lideri și țări cu interese geografice, istorice sau diplomatice directe în Orientul Mijlociu (state arabe, țări musulmane, puteri regionale, etc.). La final am avut Declarația comună Egipt-Qatar-Turcia-SUA privind Gaza (cunoscută și sub numele de „Declarația Trump pentru Pace Durabilă și Prosperitate”) Sharm el-Sheikh, 13 octombrie 2025.
Am să redau numai începutul acesteia: ”Noi, semnatarii de mai jos, salutăm angajamentul cu adevărat istoric și punerea în aplicare de către toate părțile a Acordului de Pace Trump, care pune capăt la peste doi ani de suferință și pierderi profunde – deschizând un nou capitol pentru regiune, definit prin speranță, securitate și o viziune comună pentru pace și prosperitate. Sprijinim și susținem eforturile sincere ale președintelui Trump de a pune capăt războiului din Gaza și de a aduce o pace durabilă în Orientul Mijlociu. Împreună, vom implementa acest acord într-un mod care să asigure pacea, securitatea, stabilitatea și oportunități pentru toți oamenii din regiune, inclusiv pentru palestinieni și israelieni”.
O certitudine: România nu a fost prezentă!
Bine-înțeles că noi românii care am avut întotdeauna relații diplomatice deosebite în Orientul Mijlociu nu am fost prezenți. De ce? Poate găsiți răspunsul mai jos. Eu unul nu îl am. Încerc doar o analiză. Ce văd este că Ungaria sau Armenia au fost prezente la summit. Sunt stupefiat de ”incapacitatea provincială” a Ministerului de Externe de a trage sforile pentru a participa la un summit care reorganizează spațiul geopolitic adiacent spațiului Balcanic.
Am încercat un răspuns propriu: lista invitaților s-a concentrat pe state cu rol direct sau influență în Orientul Mijlociu. Bine-înțeles România nu are un rol major recunoscut direct în conflictul israeliano-palestinian, ceea ce poate să fi făcut să nu fie inclusă pe lista prioritară a invitaților. Listele din presă menționează participarea “liderilor din 27 de țări” cu relevanță regională sau strategică pentru dosarul Gaza/Orientul Mijlociu. Este clar că România nu este considerată un mediator activ recunoscut în conflictul israeliano-palestinian (spre deosebire de Egipt, Qatar, Turcia etc.).
Organizația summitului probabil a ales state cu profil de mediator sau cu relații influente în regiune. Absența României de la summitul de la Sharm el-Sheikh (2025), unde s-a discutat pacea în Gaza și viitorul Orientului Mijlociu, este un simptom vizibil al unei tendințe mai largi: retragerea treptată a României din rolul activ de actor diplomatic în afara spațiului euro-atlantic. Retragerea s-a făcut în timp, nu în ultimul timp! România a trecut de la o politică externă „activistă” (anii ’90-2000) la una „reactivă”, bazată pe alinierea la pozițiile UE și NATO, nu pe inițiative proprii. România nu are o strategie de politică externă actualizată și coerentă (ultima versiune oficială, din 2015, e depășită). Schimbările frecvente de guvern și numirile politice în MAE au dus la o lipsă de continuitate și coerență în direcțiile diplomatice.
Vorbim acum de izolare diplomatică parțială – România participă la formate colective (UE, NATO), dar lipsește din spațiile unde se face „diplomația grea”: Orientul Mijlociu, Africa, Asia. Nu sunt nostalgic, să fie clar! De asemenea, putem vorbi despre pierderea influenței simbolice a României. În anii ’70–’80, țara era recunoscută drept un mediator activ între Israel și lumea arabă, un rol ilustrat de relațiile dintre Ceaușescu, Anwar el-Sadat și Menahem Begin. Politica externă românească a fost, de-a lungul timpului, oscilantă în privința conflictului israeliano-palestinian, însă apartenența la UE și la NATO impune astăzi o aliniere clară la pozițiile acestor organizații. Totuși, o anumită inerție diplomatică persistă: la București continuă să existe ambasade moștenite din perioada comunistă, precum cea a Coreei de Nord, în pofida unor relații aproape inexistente. România nu mai aspiră la rolul de mediator din epoca lui Ceaușescu, ci urmărește coordonarea cu partenerii strategici și respectarea angajamentelor internaționale, în special în contextul celor peste 75 de ani de relații diplomatice cu statul Israel.
În acest sens, parteneriatul strategic cu Statele Unite exercită o influență decisivă. Astăzi, tradiția diplomatică s-a pierdut aproape complet — au dispărut atât personalitățile politice capabile să o susțină, cât și condițiile geopolitice care o făceau posibilă. România este percepută, în prezent, ca un actor secundar, mai degrabă executant decât inițiator în plan internațional. Absența de la summitul de la Sharm el-Sheikh nu este o întâmplare, ci simbolizează declinul strategic al politicii externe românești. În doar două decenii, România a trecut de la statutul de mediator regional la cel de stat spectator, aliniat dar inactiv. Lipsa unei doctrine proprii și a resurselor diplomatice reale o transformă într-o voce limitată la nivel regional — auzită doar în corul european, și chiar acolo, mai degrabă „pe holuri” decât pe scena principală a politicii globale (vezi declarațiile unor miniștri români de externe din ultimi 10-15 ani).
Este semnificativ acest acord de pace dintre Israel și Hamas (prima fază)?
Este semnificativ. Ostaticii israelieni s-au întors acasă. Israelul este, la rândul său, obligat să elibereze aproape două mii de palestinieni deținuți în închisorile israeliene. Israelul va elibera, de asemenea, aproximativ patru sute de cadavre ale Hamas și ale altor militanți pe care i-a recuperat pe câmpul de luptă. Aceste schimburi impun retragerea Israelului pe liniile convenite în Gaza. Rămâne o întrebare deschisă dacă acest lucru va duce la sfârșitul războiului.
Cu siguranță, israelienii și palestinienii speră că acesta este cazul, iar președintele american Donald Trump a precizat clar că vede acordul cu ostaticii ca fiind sfârșitul. Provocarea constă acum în implementarea Planului în Douăzeci de Puncte al președintelui, care, printre o serie de măsuri, impune dezarmarea Hamas, înființarea unei forțe internaționale de securitate și noi structuri de guvernare în Gaza care nu includ Hamas. De asemenea, prevede un stat palestinian. Acestea sunt condiții dificile pentru Hamas și Israel.
Posibile puncte de blocaj în următoarea fază
Prima fază s-a încheiat, dar discuțiile continuă fără progrese. Hamas cere retragerea completă a Israelului, în timp ce Israelul refuză să plece înainte de a obține tot ce prevedea planul lui Trump. Ambele părți vor ca Gaza să fie condusă de altcineva decât Hamas, însă mișcarea islamistă refuză dezarmarea, iar Israelul respinge implicarea Autorității Palestiniene.
Între timp, Hamas își reafirmă controlul pe teren. După încetarea focului, a lansat o campanie de „reprimare” în Gaza, soldată cu cel puțin 33 de morți, vizând clanuri locale acuzate de colaborare cu Israelul. Printre acestea se numără clanul Doghmush și clanul al-Mujaida din Khan Yunis, asupra cărora s-au efectuat raiduri, arestări și execuții. Prin aceste acțiuni, Hamas urmărește consolidarea puterii interne și eliminarea opoziției, în timp ce comunitatea internațională cere încetarea violențelor și dezarmarea totală a grupării.
De unde ideea asta cu trupe internaționale care să asigure armistițiul?
Aceasta este una dintre cele mai interesante idei din planul lui Trump: aducerea unei forțe internaționale de stabilizare dintr-o serie de țări, inclusiv din lumea arabă. Am auzit de la toată lumea, de la cei din Emirate la indonezieni, turci, chiar și UE, dispusă să participe. Dar va dori vreuna dintre aceste țări să vină și să joace rolul de a determina Hamas să predea armele? Sau vor aștepta dezarmarea înainte de a interveni? Și cât timp va dura antrenarea acestui tip de forță?
Cine a obținut victoria până acum?
Toate părțile au o modalitate de a revendica victoria în urma acestui acord. Aveți dreptate, toată lumea declară victoria. Hamas cu siguranță o face. Au susținut că au readus problema statului palestinian în fruntea agendei internaționale, că Israelul este izolat, că a supraviețuit războiului, că a returnat aproape 2.000 de palestinieni din închisorile israeliene. Și toate aceste lucruri sunt adevărate. Israelul poate sublinia faptul că i-a adus acasă pe ostatici și a slăbit grav Hamas. Nu știu cât de mult îl motivează izolarea Israelului pe scena mondială pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu să facă ceea ce face.
Dar când SUA, care este poate ultimul și cu siguranță cel mai important aliat al său, a exercitat presiuni, Israelul a venit la masa negocierilor.Și dacă luptele se opresc și atenția mondială se îndreaptă în altă parte, cred că israelienii vor avea șansa de a evalua cât de mult s-a produs daunele reputației țării lor. Și vor dori să abordeze această izolare. Adică, l-ați auzit pe Netanyahu vorbind despre realizarea păcii într-un mod în care nu a făcut-o în mod obișnuit.
O promisiune fragilă, dar necesară
Într-un peisaj regional marcat de decenii de violență și impas politic, planul de pace propus de Donald Trump pentru Gaza se distinge printr-un curaj rar întâlnit în diplomația contemporană: acela de a încerca, din nou, imposibilul. Departe de a fi o soluție perfectă, acordul reprezintă totuși o încercare concretă de a redesena logica conflictului și de a o înlocui cu o viziune pragmatică asupra coexistenței. El propune o combinație între securitate și dezvoltare economică, mizând pe cooperare internațională, investiții coordonate și o guvernanță tehnocrată care să depășească rivalitățile ideologice.
Prin introducerea unei faze de tranziție supravegheate de o forță internațională, planul creează pentru prima dată premisele unei stabilități monitorizate, în care niciuna dintre părți nu deține control absolut. Această abordare graduală — retragere etapizată, reconstrucție în etape, reforme administrative — oferă timp și spațiu pentru refacerea încrederii, un element esențial pentru orice pace durabilă. În plus, componenta economică a acordului, axată pe reconstrucția infrastructurii, relansarea comerțului transfrontalier și stimularea investițiilor regionale, ar putea transforma Gaza dintr-un simbol al ruinelor într-un exemplu de regenerare politică și socială.
Pentru prima dată după ani de impas, planul aduce la aceeași masă nu doar actori politici, ci și economici — state din Golf, parteneri europeni, instituții financiare internaționale — care au interesul direct de a preveni o nouă criză umanitară. Dacă este implementat cu transparență și susținut printr-un mecanism internațional robust, acordul ar putea deschide calea unei păci „incomplete, dar posibile”: o pace construită nu pe idealuri abstracte, ci pe compromisuri realiste, unde progresul se măsoară nu în declarații, ci în vieți salvate și comunități reconstruite
Și totuși planul are anumite limite
Orice inițiativă de pace într-o zonă atât de fragmentată precum Gaza se confruntă inevitabil cu neîncredere, oboseală politică și interese divergente. Cu toate acestea, planul lui Trump reușește să aducă o noutate semnificativă: el mută accentul de pe ideologia conflictului pe gestionarea concretă a post-conflictului. În locul unei retorici a vinovăției, propune o logică a responsabilității împărțite — fiecare parte având un rol clar în procesul de reconstrucție. Acest pragmatism, deși criticat de unii ca lipsit de idealism, poate fi exact ingredientul necesar pentru a rupe ciclul interminabil al ostilităților.
Un alt punct forte al planului este componenta sa economică, ce prevede un fond multilateral de dezvoltare, investiții în infrastructură și programe de formare profesională pentru tinerii din Gaza. Aceste măsuri pot atenua tensiunile sociale și pot reduce dependența de ajutoare umanitare, transformând redresarea economică într-o formă de stabilitate politică. În același timp, implicarea unei forțe internaționale neutre ar putea asigura o tranziție mai sigură, limitând riscurile de revanșă sau abuzuri. Totuși, limitele planului rămân vizibile. Lipsa unei garanții clare privind suveranitatea palestiniană și dependența de voința actorilor externi pot transforma pacea într-un proces condiționat, mai degrabă administrat decât trăit. În plus, succesul său depinde aproape în totalitate de disponibilitatea liderilor locali de a coopera și de a accepta compromisuri dureroase. În acest sens, planul nu este o soluție în sine, ci este un test: testul capacității regiunii de a transforma un acord fragil într-un nou început.
Ambiguitate și lipsă de mecanisme clare de aplicare
Planul prevede retragerea Israelului în etape, disarmarea Hamas și instaurarea unei forțe internaționale de stabilizare (ISF). Dar nu sunt definite clar competențele acestei forțe — cine controlează ce regiune, cine are drept de intervenție etc. Într-o analiză juridico-politică se spune că documentul “nu merită să fie numit un plan care să pună capăt conflictului”, pentru că nu are suficiente garanții de implementare în contextul lipsei de încredere dintre părți. Planul include prevederi că nimeni nu va fi “forțat” să părăsească Gaza, dar simultan oferă opțiunea ca cei “care doresc” să plece. Această formulare riscă să mascheze presiuni indirecte sau exod forțat în contexte de criză.
Asimetrii de putere și fragmentare politică: vulnerabilitățile interne ale păcii din Gaza
Planul consacră Israelului obiectivul de “distrugere” a infrastructurii militare ale Hamas — un termen larg care poate fi interpretat extensiv, ceea ce poate duce la intervenții agresive. Proiectul plasează autoritatea administrativă a Gazei sub controlul unei autorități tehnocratice internaționale (în care figura lui Tony Blair apare ca posibil lider), ridicând acuzația de formă de tutelă externă. Autodeterminarea palestiniană apare doar ca “aspirație” (nu ca drept) și planul nu se angajează ferm la un stat palestinian cu exercițiu deplin al suveranității. Disarmarea completă a Hamas (și a tuturor facțiunilor palestiniene) este în realitate echivalentă cu o capitulare. Este puțin probabil ca liderii și combatanții să accepte acest lucru fără concesii masive sau garanții externe.
Există riscul ca părțile radicale să nu respecte acordurile, fie că sunt grupuri care nu se supun conducerii centrale Hamas (ex: Jihad Islamic, comitete locale etc.). Planul nu tratează în profunzime reconcilierea între facțiunile palestiniene (Hamas, Fatah etc.), ceea ce compromite legitimitatea și viabilitatea guvernării post-conflict.
Context regional instabil și opoziție externă, reconstrucția și revenirea populației
Planul lui Trump nu abordează în mod comprehensiv problemele West Bank (Cisiordania) și statusul Ierusalimului, care sunt componente esențiale ale chestiunii palestiniene. O pace doar pentru Gaza este fragmentată. Legitimarea planului este contestată pe plan internațional: multe state arabe și organizații percep planul ca o impunere unilaterală care nu reflectă voința palestiniană. Există un risc ca Israelul să revină asupra angajamentelor dacă evoluția politică internă (guvern, congres etc.) sau situația pe teren se schimbă. Acorduri anterioare de armistițiu au fost încălcate.
Gaza a fost grav distrusă — infrastructura, locuințele, serviciile de bază sunt devastate. Reconstrucția va necesita resurse imense, timp îndelungat și implicații politice și economice complexe. Planul prevede “relocare temporară voluntară” a populației în timpul reconstrucției, cu stimulente financiare. Dar în condiții de foamete, lipsă de adăpost și presiuni, opțiunile nu sunt cu adevărat voluntare pentru mulți. Lipsa unei planificări robuste pentru redeschiderea economică, securitatea internă și reintegrarea socială poate duce la colaps, resentimente și revenirea la conflict.
Riscul de reaprindere a conflictului
Planurile anterioare de încetare a focului au fost încălcate după faza inițială — Israel sau facțiuni palestiniene au reluat operațiuni militare. Lipsa unui mecanism credibil de supraveghere și sancționare a încălcărilor face ca planul să depindă mult de voința politică momentului. Dacă tensiunea în regiune escaladează (ex: intervenții externe, susținere armată, reacții din Iran, Liban etc.), planul poate fi dislocat rapid de dinamica militară.
Cooperarea militară israeliano-arabă
Deși au condamnat public războiul din Gaza, mai multe state arabe au consolidat în secret cooperarea militară cu Israelul, sub coordonarea Comandamentului Central al SUA (CENTCOM), potrivit unor documente americane dezvăluite de The Washington Post și Consorțiul Internațional al Jurnaliștilor de Investigație.
În ultimii trei ani, înalți oficiali din Israel, Qatar, Bahrain, Egipt, Iordania, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au participat la întâlniri confidențiale în Bahrain, Egipt, Qatar și Statele Unite. Proiectul, denumit „Constructul de Securitate Regională”, urmărește contracararea influenței Iranului și extinderea cooperării în materie de apărare aeriană, informații și exerciții comune. Kuweit și Oman sunt menționate ca parteneri potențiali.
Documentele arată că amenințarea iraniană a fost motorul acestei rețele, promovată intens de CENTCOM. În unele prezentări, Iranul și milițiile sale sunt descrise drept „Axa Răului”, iar hărțile operative includ Gaza și Yemenul, zone controlate de aliați ai Teheranului. Criza cea mai gravă a izbucnit în septembrie 2025, când un atac aerian israelian a lovit Qatarul. Premierul Benjamin Netanyahu și-a cerut scuze la solicitarea administrației Trump, iar colaborarea a fost rapid reluată. Totodată, 200 de soldați americani vor fi trimiși în Israel pentru a sprijini implementarea armistițiului, alături de trupe din mai multe state arabe. Generalul Kenneth “Frank” McKenzie, comandant al CENTCOM între 2019 și 2022, a descris parteneriatul în fața Congresului SUA ca „o inițiativă care se bazează pe impulsul Acordurilor Abraham” — acordul prin care Israelul și-a normalizat relațiile cu mai multe state arabe.
McKenzie a fost arhitectul mutării Israelului din sfera Comandamentului European (EUCOM) în cea a CENTCOM, o schimbare care a permis pentru prima dată exerciții militare comune între Israel și armatele arabe.
Potrivit documentelor, „Constructul de Securitate Regională” s-a materializat prin conectarea mai multor state la sistemele radar și de senzori americane, facilitând schimbul de date în timp real. Deși oficialii subliniază că parteneriatul „nu constituie o nouă alianță”, toate întâlnirile sunt marcate ca strict confidențiale.
În timp ce aceste legături se adâncesc în culise, liderii arabi — inclusiv cei din Qatar, Arabia Saudită, Egipt și Iordania — continuă să condamne public acțiunile Israelului în Gaza, vorbind despre „genocid” și „epurare etnică”. Dincolo de retorică, realitatea geopolitică este limpede: o cooperare militară regională discretă, născută din frica față de Iran și consolidată sub umbrela americană.
Protejarea Qatarului împotriva atacului israelian a eșuat
Un document informativ al Centcom arăta că șase dintre cele șapte națiuni partenere primeau imagini aeriene ale regiunii prin sistemele Departamentului Apărării al SUA, iar două își partajau propriile date radar cu o escadrilă a Forțelor Aeriene americane. Statele participante erau conectate la un sistem de comunicații securizat, administrat de Washington, pentru schimb rapid de informații. Totuși, această rețea de apărare nu a reușit să protejeze Qatarul în timpul atacului israelian din 9 septembrie. Potrivit generalului american Derek France, sistemele de satelit și radar erau „concentrate pe Iran și alte zone de risc”, ceea ce a împiedicat detectarea lansărilor israeliene. Qatarul a confirmat, la rândul său, eșecul propriilor radare.
Deși Qatarul și Arabia Saudită nu au relații diplomatice oficiale cu Israelul, documentele Centcom evidențiază rolul lor discret, dar semnificativ, în consolidarea cooperării regionale. Conferința de securitate din mai 2024, desfășurată la baza aeriană al-Udeid, a marcat o etapă de apropiere strategică, cu întâlniri bilaterale între reprezentanți israelieni și lideri arabi. Arabia Saudită a avut un rol activ, schimbând informații cu Israelul și partenerii arabi privind evoluțiile din Siria, amenințările Houthi din Yemen și activitatea Statului Islamic în Irak și Siria. În paralel, Centcom a planificat crearea unui Centru Cibernetic Combinat pentru Orientul Mijlociu și a unui Centru de Fuziune a Informațiilor, menite să întărească interoperabilitatea militară și coordonarea regională.
Un fost oficial american al apărării a remarcat că statele din Golf întrețin relații pragmatice cu Israelul, admițându-i superioritatea tehnologică: „Toți cred că Israelul poate acționa oricând, fără a fi detectat.” În ciuda acestei cooperări, Israelul și Hamas au convenit doar asupra fazelor inițiale ale unui acord de pace, iar viitorul guvernării în Gaza rămâne incert. Statele din Golf se tem de un Israel neîngrădit, dar depind în continuare de SUA pentru garanții de securitate și rămân preocupate de Iran. Drept recompensă pentru Qatar Trump a aprobat realizarea unei baze aeriene qatareze în SUA. Nouă bază a forțelor aeriene qatareze va fi construită în Idaho, a anunțat secretarul Apărării, Pete Hegseth.
„Astăzi (10 octombrie) semnăm o scrisoare de acceptare pentru construirea unei baze a forțelor aeriene qatareze la baza aeriană Mountain Home din Idaho”, a declarat Hegseth reporterilor. „Este doar un alt exemplu al parteneriatului nostru.” Hegseth a spus că baza va găzdui un contingent de avioane F-15 și piloți qatarezi. Anunțul a venit în timp ce Hegseth a mulțumit Qatarului pentru rolul său în discuțiile de pace dintre Israel și Hamas. Qatar, împreună cu Statele Unite și Egipt, a contribuit la medierea negocierilor de încetare a focului care au avut loc în Egipt în prima săptămână a lunii octombrie.
Post Scriptum (1): Promisiunea lui Trump pentru Gaza rămâne, fără îndoială, imperfectă, dar ea reprezintă totuși o încercare concretă de a sparge cercul vicios al conflictului. Deși idealurile sale – dezarmare totală, retragere graduală, administrație tehnocrată și reconstrucție rapidă – sunt dificil de atins, planul oferă un punct de plecare necesar pentru o nouă arhitectură de pace. Într-un context regional dominat de neîncredere și rivalități istorice, orice inițiativă care reușește să readucă dialogul pe agenda politică merită privită nu ca un eșec, ci ca o etapă intermediară spre reconciliere. O pace durabilă în Gaza nu va fi rezultatul unui document perfect, ci al unui proces evolutiv bazat pe compromisuri, cooperare și voință politică autentică. Dacă părțile implicate — sprijinite de comunitatea internațională și de statele arabe din Golf — vor reuși să transforme intențiile acestui acord într-o platformă de colaborare reală, atunci chiar și o promisiune imperfectă se poate dovedi începutul unei păci posibile.
Post Scriptum (2): Un element din spatele scenei acordului de pace. Planul de pace al lui Donald Trump pentru Gaza a fost rezultatul unei diplomații neobișnuit de flexibile pentru fostul președinte. El a ascultat sfaturi, a renunțat la unele poziții rigide și a orchestrat, împreună cu trimisul său Steve Witkoff, o rețea de negocieri care a implicat figuri precum Tony Blair, Jared Kushner și, mai ales, Ali al-Thawadi, ministrul afacerilor strategice din Qatar. Thawadi, un negociator discret dar influent, a jucat un rol central în formarea coaliției de încetare a focului.
După atacul israelian asupra Qatarului din septembrie, Doha a condiționat continuarea medierii de scuze publice din partea Israelului și de garanții americane de securitate — ambele obținute cu sprijinul lui Trump. Președintele a emis apoi un ordin executiv care protejează Qatarul și a cerut ca acesta să exercite presiune asupra Hamas pentru eliberarea ostaticilor. Sub conducerea qatareză, planul s-a transformat într-un armistițiu în 20 de puncte, susținut de Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt și Iordania, și supervizat de un „Consiliu al Păcii” postbelic pentru Gaza. Deși multe detalii — precum dezarmarea Hamas — rămân neclarificate, acordul a oprit luptele și a readus diplomația regională în centrul scenei. După cum notează un diplomat qatarez: „Trump a fost impulsul politic, dar Qatarul a fost liantul care a făcut ca totul să funcționeze.”
