1. Plafonarea comisioanelor interbancare

Ultimele date publicate de Banca Națională a României, validate și agregate doar la nivel de 1 septembrie anul 2013, ne arată că au fost emise 42,06 de miloane de carduri în România postdecembristă. Dintre acestea, doar 14,14 milioane sunt încă active în prezent (evident, sunt consumatori cu mai mult de un card, deci asta nu înseamnă nici măcar 14,14 milioane români. Asupra tranzacțiilor efectuate cu aceste carduri se aplică celebrele comisioane interbancare percepute la plățile cu carduri, atunci când românii folosesc unul dintre cele 127.000 de terminale POS.

Și totuși, care este procesul „din spate“ în momentul în care „plătești“ cu cardul într-un magazin? E nevoie de cinci „părți“ care să colaboreze pentru ca tranzacția ta să fie fără probleme – o companie de carduri (gen Visa și Mastercard), banca „ta“, banca „magazinului“, plus un operator „invizibil“ din spate, care se ocupă ca aceste milioane de regularizări și procesări, plus milioane de transferuri bancare să funcționeze, ca sistem, ireproșabil. A cincea parte este chiar consumatorul, cel care pleacă din magazin cu produsul dorit fără să-și bată capul cu întregul sistem – dar el nu plătește direct pentru acest sistem.

Care e problema principală într-un astfel de sistem?

Cine achită nota de plată pentru acele terminale, pentru tot sistemul bancar, pentru plimbarea acestor bani de colo colo. În general, comisioanele sunt suportate de comercianți, pentru tranzacțiile la POS. Costul întregului sistem se „împarte“ pe fiecare card, pe fiecare tranzacție. Cum însă în România numărul de POS-uri este limitat și alternativa cash e preferată de foarte mulți oameni, intenția statului ar trebui să fie aceea de a susține sistemul bancar, sistem care îi aduce și mai multe taxe și impozite. Însă scăderea comisioanelor poate conduce la scoaterea anumitor tipuri de carduri și la costuri suplimentare pentru oamenii care folosesc cardurile existente deja pe piață, în condițiile în care plățile de la comercianți se micșorează.  

De aici, intenția Uniunii Europene (pentru că de acolo vine ideea plafonării comisioanelor interbancare) că am putea aplica, otova, aceeași rată și în România, și Marea Britanie, și în Spania, și în Italia, este una fundamental ilogică. O plafonare în economie conduce întotdeauna la distorsiuni importante (că e vorba de plafonarea prețurilor, plafonarea unei rate de schimb față de o valută forte, sau plafonarea dobânzilor); la fel va fi și cu această plafonare, mai ales că nu este propus un calendar gradual, ci o ordonanță de urgență care ar trebui să reglementeze schimbarea, în stil mioritic, peste noapte. Ba mai mult, România vrea să nici nu „beneficieze“ de cele 22 de luni de care ar putea beneficia pentru alinierea legislației, noi ne grăbim să fim primii care operăm modificarea. Este un pas greșit.

În Spania, un experiment local a demonstrat că o înjumătățire a comisioanelor între 2006 și 2010 a condus la costuri mai mari pentru consumatorii care folosesc cardul – două miliarde de euro în plus, dar acolo populația e mai numeroasă. Băncile își scot „pârleala“ de la consumatori; dacă le este limitat procentajul aplicat comercianților, nu veți vedea o bancă să umble prin propriile buzunare pentru mărunțiș pentru fiecare tranzacție cu cele 14,14 milioane de carduri.

II. Interzicerea plăților cash

Economiștii de pretutindeni spun că o funcție principală a monedei este aceea de a fi stoc de valoare și obiect de tranzacție. A interzice brusc, la fel ca în primul caz, plățile cash care depășesc 10.000 de lei înseamnă a transfera către economia neagră o serie de tranzacții imobiliare, financiare, de împrumut sau de alte tipuri care, în momentul de față, se desfășoară legal, fără nicio problemă. Intenția de a transfera mai multe tranzacții în zona impozitată și bancarizată – lucru urmărit prin această propunere de politică publică – este total subminată de formularea aceastei propuneri, în fapt.

În loc să încurajezi în vremea crizei tranzacțiile și rotirea banilor în economie (o măsură care poate revigora considerabil anumite sectoare economice), a interzice plățile cash înseamnă, de fapt, a îi pune în situații imposibile pe întreprinzătorii ce doresc să achiziționeze teren sau să împrumute sume mai mari de bani. Întrucât băncile nu mai dau credite, întreaga economie semiformală, bazată pe împrumuturi în familie, pe mici cooperative de credit, pe casele de ajutor reciproc, care funcționează toate într-un sistem bazat, în primul rând, pe cash și încredere, ar fi încetinită (iar cei care ar mai opera în ea ar trece în ilegalitate).

Avem soluţii?

Schimbarea fundamentală a comportamentului oamenilor nu se poate face decât cu un plan coerent, un plan care susține, de fapt, cardul bancar și folosirea lui (inclusiv de către pensionari), adaptarea oamenilor la plățile moderne, eliminarea unor bariere birocratice și extinderea sistemelor de plată cu cardul, sisteme destul de reduse ca număr în prezent. Un plan național, care ar avea în vedere reducerea folosirii cashului, ar trebui, în același timp, să se preocupe de terminalele POS și existența lor, inclusiv pentru plata serviciilor comunale sau de stat, ar trebui să încurajeze și nu să submineze folosirea pe scară largă a sistemului bancar. De asemenea, ar trebui gândită o educație financiară la nivel național într-un parteneriat atent selectat, probabil al Guvernului, Ministerului Finanțelor, Băncii Naționale, în asociere cu Asociația Română a Băncilor.

Te-ar putea interesa și: