Nasser Taghvai, de la debutul care a marcat o generație, la lupta cu cenzura
Dispariția regizorului a fost făcută cunoscută de soția sa, actrița Marzieh Vafamehr, care a transmis anunțul pe Instagram.
„Nasser Taghvai, artistul care a ales greutatea de a trăi liber, a ajuns în sfârșit la eliberare.
Să ne amintim de zborul său.
El iubea plantele — să plantăm un copac în amintirea lui.
El iubea lumina — să aprindem o lumânare pentru el.
El iubea hainele albe — să purtăm alb în amintirea lui.
El iubea literatura — să citim pentru a-l comemora.
El iubea cinematografia — să privim filme în onoarea lui.Să-i cinstim amintirea prin muzică, prin ascultare și prin contemplarea artelor, și nu altfel.
Și, mai presus de toate, el iubea Iranul și umanitatea.
Să ne îngrijim de Iranul nostru — în numele omenirii.Drumul său să fie urmat de mulți”, a scris ea.
View this post on Instagram
Născut pe 13 iulie 1941, în orașul Abadan, din sudul Iranului, Nasser Taghvai a devenit cunoscut în anii ’70, odată cu lansarea filmului „Tranquility in the Presence of Others” (1972).
Pelicula, o explorare lucidă a conflictului dintre tradiție și modernitate în societatea iraniană, a atras atenția criticilor internaționali prin realismul său dur și prin curajul de a aborda subiecte delicate.
Filmul a fost rapid interzis de autoritățile iraniene, iar regizorul a intrat într-o perioadă îndelungată de confruntări cu cenzura. Această luptă a continuat și după Revoluția Islamică din 1979, când controlul asupra creațiilor artistice a devenit și mai strict.
Într-un interviu acordat în 2013, Taghvai critica public „cenzura teribilă” aplicată operelor cinematografice și literare din Iran, declarând că nu mai poate continua să facă filme sub un asemenea regim de restricții.
„Nu mai pot crea în condițiile actuale. Cenzura a sufocat arta, iar libertatea de expresie a devenit o amintire”, spunea regizorul la acea vreme.
Un portret al Sudului iranian și o pasiune pentru literatură
De-a lungul carierei sale, care s-a întins pe mai bine de cinci decenii, Taghvai a realizat doar șase lungmetraje, un serial de televiziune și mai multe documentare. Puține la număr, dar esențiale pentru evoluția cinematografiei iraniene, aceste producții s-au remarcat prin preocuparea constantă a regizorului pentru etnografia și atmosfera specifică sudului Iranului.
O mare parte dintre filmele sale au fost inspirate din opere literare. Cel mai cunoscut exemplu este „Captain Khorshid”, o adaptare a romanului lui Ernest Hemingway, „To Have and Have Not”, care i-a adus regizorului Leopardul de Bronz la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, în 1988.
Un alt proiect de referință este serialul „My Uncle Napoleon”, o ecranizare a romanului lui Iraj Pezeshkzad, considerat astăzi cel mai popular serial din istoria televiziunii iraniene. Prin aceste adaptări, Taghvai a demonstrat nu doar o înțelegere profundă a literaturii persane și universale, ci și o capacitate rară de a transpune proza în imagini cinematografice complexe și poetice.
În 1999, regizorul a participat și la filmul colectiv „Tales of Kish”, un proiect semnat de mai mulți cineaști iranieni, nominalizat la Palme d’Or în cadrul Festivalului de Film de la Cannes.
Premii refuzate și o poziție fermă față de autorități
Deși a fost premiat atât în țară, cât și în străinătate, Taghvai a refuzat în mod public unele dintre distincțiile acordate de instituții oficiale. În 2002, a fost onorat cu Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film Fajr, organizat de guvernul iranian, însă a ales să nu accepte trofeul.
Prin acest gest, cineastul a dorit să transmită un mesaj clar despre independența artistică și despre refuzul de a se alinia unui sistem cultural controlat de stat.
„Arta nu trebuie să servească puterii, ci adevărului”, obișnuia să spună Taghvai, potrivit colegilor săi de breaslă.
Mărturii despre un artist complet și un spirit liber
Bijan (Hassan) Tehrani, fondatorul și redactorul-șef al organizației Cinema Without Borders, și-a amintit de Taghvai într-un text emoționant, evocând întâlnirile lor din tinerețe:
„Când Nasser a venit la televiziune – unde eu lucram ca regizor – am devenit apropiați. Îmi petreceam adesea după-amiezile la el acasă, împreună cu soția lui, Shahrnush Parsipur. Serile acelea erau pline și bogate. Nasser se însuflețea uneori.
Când i se încruntau sprâncenele, știai că vorbește din suflet. Stăteam până târziu în noapte, discutând despre viață și cinema și despre ce trebuia făcut. Amândoi ne opuneam avangardei prefăcute de atunci – nu pentru că eram împotriva inovației, ci pentru că nu suportam prefăcătoria”.
Tehrani a continuat cu o descriere poetică a felului în care Taghvai s-a apropiat de cinematografie:
„Căsătoria lui Nasser cu filmul a fost atât de bruscă și uimitoare, încât cred că filmul a fost cel care i-a cerut lui Nasser mâna – și i-a insuflat sufletul cinematografiei. În această renaștere din scriitor în regizor, proza lui a atins apogeul, pentru că a început să scrie în imagini”.
Despre scurtmetrajul „The Wind of the Djinn”, Tehrani spunea:
„Când am văzut filmul lui de început, am fost uimit de limbajul său unitar și de privirea sa în stil Rossellini. Încă de la început, Nasser Taghvai purta semnele unui autor autentic. ‘The Wind of the Djinn’ rămâne cel mai bun film realizat vreodată despre ritualul Zār – iar vizionarea sa e ca o beție cu un vin vechi”.
În încheiere, Tehrani a rezumat moștenirea lui Taghvai:
„Ca cineast care a moștenit mintea unui scriitor, Taghvai avea o cunoaștere profundă a literaturii persane și mondiale. De aceea a creat două dintre cele mai bune adaptări literare: serialul Unchiul meu Napoleon – fără îndoială cel mai de succes serial din istoria Iranului – și Căpitanul Khorshid, o adaptare după Hemingway, un omagiu adus maestrului”.
Moartea lui Nasser Taghvai lasă un gol major în peisajul artistic iranian, dar și în cinematografia mondială. Filmele sale rămân mărturii ale unei epoci în care arta încă lupta pentru libertate, iar creatorii își asumau riscul de a spune adevărul până la capăt.
