Argumentul în favoarea ieşirii ţărilor slabe din zona euro este că astfel acestea vor scăpa de politicile de austeritate impuse de Germania. Odată ce vor abandona euro, monedele lor internaţionale se vor deprecia rapid, iar economiile lor vor deveni competitive la nivel internaţional pentru că exporturile lor vor deveni mai ieftine pentru străini. În acest timp, ţările europene mai bogate ar încerca să creeze o nouă monedă comună, mai mică şi mai stabilă.

Impasul în acest scenariu este că se bazează pe o serie de concepţii greşite, şi anume că problemele principale ale ţărilor slabe sunt deficitele bugetare şi datoriile, şi că, în cazul în care bugetele sunt echilibrate şi datoria scăzută, situaţia s-ar ameliora. În realitate, însă, cea mai mare problemă a ţărilor cu dificultăţi financiare nu este datoria, ci costurile ridicate ale forţei de muncă, scrie revista Time.

Uşurinţa cu care s-au acordat credite în ultimul deceniu a dus la creşterea rapidă a acestor costuri în unele ţări, care apoi au devenit incapabile să-şi exporte bunurile sau să concureze cu importufile mai ieftine. În intervalul 2000-2007, costurile mari cu forţa de muncă au redus competitivitatea cu 10-20% în Italia şi Spania. Chiar şi cu toate măsurile de austeritate adoptate din 2008 încoace, cele două ţări şi-au îmbunătăţit competitivitatea doar cu câteva procente. Însă ele nu vor putea să concureze din punct de vedere economic până nu-şi vor scădea semnificativ costurile cu forţa de muncă. Iar din punct de vedere politic, este destul de dificil de convins muncitorii să accepte reduceri salariale cu 10-20%.

În acest caz, soluţia ar fi ca ţările slăbite din punct de vedere financiar să-şi devalorizeze moneda, ceea ce ar reduce costurile forţei de muncă. Însă prevenirea devalorizării este tocmai scopul adoptării monedei euro.

De ce nu ar trebui ca ţările mai slabe să părăsească eurozona?

Problema este că, deşi monedele lor ar scădea în valoare, euro va rămâne la fel de puternic. Iar de îndată ce oamenii vor anticipa o devalorizare, îşi vor retrage banii din băncile locale pentru a-i depozita în ţările care vor păstra moneda comună. În plus, statele care s-ar retrage vor rămâne, în continuare, cu datorii denominate în euro pe care vor trebui să le plătească în moneda lor naţională devalorizată, ceea ce ar îngreuna şi mai mult povara datoriilor.

Prin urmare, rezultatul unei astfel de strategii ar fi retragerea masivă de capital şi costuri mai ridicate la dobânzi. Şi, cel mai probabil, ţările care vor părăsi zona euro se vor găsi în imposibilitatea de a-şi plăti datoriile şi vor ajunge, oricum, în incapacitate de plată, mai scrie revista Time, ceea ce ar perturba sistemul bancar la nivel mondial.

Însă, dacă Germania ar fi cea care ar renunţa la moneda comună, atunci euro ar fi cel care s-ar devaloriza faţă de moneda naţională a nemţilor şi faţă de dolar. Astfel, ţările slăbite financiar vor putea păstra euro şi vor beneficia de devalorizarea de care au nevoie, ceea ce le-ar reduce costurile cu forţa de muncă într-un mod puţin dureros faţă de o reducere salarială. În plus, valoarea datoriei va scădea odată cu valoarea euro, ceea ce creşte şansele ca aceasta să fie achitată.

Argumentul standard împotriva acestei soluţii este că, odată ce valoarea în euro a datoriei scade împreună cu moneda comună, băncile din mai multe ţări vor suferi pierderi mari pe obligaţiunile pe care le deţin. Însă aceste pierderi vor fi mai mici decât cele provocate de o eventuală intrare în incapacitate de plată. În plus, aceste pierderi există deja, doar că ele nu au fost recunoscute. Iar în acest moment scopul nu este de a preveni pierderile, ci de a găsi o cale prin care băncile şi celelalte instituţii financiare să absoarbă pierderile fără a declanşa o criză financiară globală. "Pe scurt, nu este vorba despre bani, ci despre stabilitate şi poate că ar fi mai uşor să menţinem fără ajutorul Germaniei", este concluzia publicaţiei citate.