Criza şi hazardul moral

Cine trage linia şi unde va fi ea trasă? Câte victime colaterale ale crizei suntem dispuşi să tolerăm?
Criza financiară pare să le fi făcut o injecţie cu adrenalină adepţilor unui stat puternic în economie. Problema unui posibil faliment General Motors ilustrează însă mai multe pericole pe care le creează recenta frenezie a implicării guvernamentale în economie.
Până şi cei mai înrăiţi adepţi ai capitalismului în formă pură recunosc eventualele efecte dezastruoase

Cine trage linia şi unde va fi ea trasă? Câte victime colaterale ale crizei suntem dispuşi să tolerăm?

Criza financiară pare să le fi făcut o injecţie cu adrenalină adepţilor unui stat puternic în economie. Problema unui posibil faliment General Motors ilustrează însă mai multe pericole pe care le creează recenta frenezie a implicării guvernamentale în economie.

Până şi cei mai înrăiţi adepţi ai capitalismului în formă pură recunosc eventualele efecte dezastruoase pe care falimentul GM le-ar avea pentru economia americană. Alături de Ford şi, în mai mică măsură, de Chrysler, GM constituie o importantă parte a ceea ce a mai rămas din placa turnantă a industriei americane. Sute de mii de locuri de muncă depind, direct sau indirect, de industria auto. Dispariţia lor nu ar afecta doar statul Michigan, ci şi alte regiuni ale SUA şi chiar părţi ale Canadei.

Spre deosebire de alte sectoare, insolvabilitatea unui producător auto poate decima cererea pentru produsele acestuia. În timp ce destui pasageri continuă să zboare cu o linie aeriană în stare de insolvabilitate, achiziţia unei maşini e un angajament pe termen mult mai lung decåt o călătorie cu avionul. Falimentul producătorului auto pune sub semnul întrebării furnizarea de piese de schimb pentru vehiculul achiziţionat, service-ul pe termen lung, garanţia. Dacă pentru alte companii falimentul poate reprezenta o oportunitate a relansării departe de lumea dezlănţuită a pieţelor financiare, mulţi analişti spun că un eventual faliment al GM ar însemna dispariţia companiei.

Toate argumentele de mai sus sunt prezentate de adepţii unui împrumut de cel puţin 25 de miliarde de dolari pentru sectorul auto al SUA. Firul roşu care le uneşte este ideea că GM, Ford şi Chrysler sunt prea mari pentru a fi lăsate să moară. Pagubele colaterale ar fi prea dureroase. Împrumutul de la Washington le-ar permite celor trei companii să se relanseze, într-o versiune nouă, îmbunătăţită, verde şi ecologică. Pånă aici, toate bune şi frumoase. Există însă cåteva adevăruri incomode pe care le ignoră adepţii unui colac financiar de salvare pentru GM, Ford şi Chrysler. Unul ar fi că cele trei companii nu prea mai produc maşini de calitate, pe care lumea să vrea să le cumpere. Strategiile lor de a genera profituri au depins prea mult de modele de maşini care nu mai au căutare. Întreaga lor istorie recentă pare să fie un lung şir de decizii manageriale proaste. În anii ‘50, de exemplu, GM a optat să acopere costurile asigurărilor de sănătate ale angajaţilor, refuzånd ideea unui sistem european (acum costurile medicale sunt uriaşe). În anii ‘80, GM nu a realizat cåt de buni erau japonezii de la Toyota sau Honda. În anii ‘90, nu a investit suficient în propulsia hibridă.

În mare parte, echipa de manageri care a adus GM în starea actuală este cea care cere bani Congresului şi Casei Albe. Sindicatul care a refuzat ani la rånd orice concesie de la contracte ultrageneroase este acelaşi. Schimbarea radicală de care toată lumea ştie că are nevoie industria auto a SUA are puţine şanse să se ivească din minţile aceloraşi oameni care au evitat schimbări radicale pånă acum.

Nu în ultimul rånd, se iveşte problema aşa-numitului „hazard moral“ pe care l-ar crea precedentul unui împrumut pentru industria auto. Sectorul financiar a impus adoptarea unor măsuri radicale de intervenţie guvernamentală în piaţă, deoarece era în joc integritatea economiei globale. Dacă ajută GM şi Ford, Congresul şi Casa Albă se vor trezi cu multe alte industrii care îşi vor argumenta dreptul la acelaşi sprijin. În contextul în care cazul GM are versiuni locale în multe alte economii, se ivesc întrebări incomode la care guvernele din Washington şi nu numai vor trebui să găsească un răspuns. Cine trage linia şi unde va fi ea trasă? Cåte victime colaterale ale crizei suntem dispuşi să tolerăm?