Copiii nelegitimi ai lui Trump

Singurul numitor comun al tuturor pare să fie atracţia lor faţă de modelele autoritare, respingerea globalizării și identificarea caricaturală pe care o fac cu privire la democrațiile liberale prin cel mai malefic neoliberalism.

Nu știu cum se numesc și nici nu știu cum să-i numesc. Este o rasă politică ciudată, care trăiește într-un registru plin de contradicții, poate în armonie cu acest timp ciudat și nou – care, în discursul acid cu care se hrănesc acum, ajunge să pară a fi vechi. Uneori, par a fi dintr-o stânga radicală, alteori ajung chiar dea înapoi spre o dreaptă veche și inflexibilă.

Sfârșitul mitului sovietic, îngropat în pietrele zidului demolat al Berlinului, i-a făcut pe mulți dintre ei orfani ai unui trecut politic, în mod straniu nefiind întotdeauna adepții necondiţionat ai acestuia. Dar dispariția sau falimentul unui anumit tip de partide, în țările în care speranța a cunoscut deja zile mai bune, a ajuns să-i conducă către „pământul nimănui” în care trăiesc în prezent.

Este greu să-i catalogăm pe acelaşi nivel, întrucât singurul numitor comun al tuturor pare să fie atracţia lor faţă de modelele autoritare, respingerea globalizării și identificarea caricaturală pe care o fac cu privire la democrațiile liberale prin cel mai malefic neoliberalism. Au două ţinte preferate: o Europă integrată, privită ca un simbol al revenirii Germaniei la locul de comandă și o lume occidentală sub matricea NATO.

Principalul far care îi luminează este figura lui Vladimir Putin, văzut ca șeful rezistenței faţă de o lume pe care o demonizează. Unii nutresc o atracţie discretă faţă de personalităţi precum Orbán. Dacă îi veţi întreba despre Lukașenko, ei vor spune trebuie să-şi păstreze locul, aproape numai și doar pentru că liderul din Belarus nu este pe placul celor pe care ei îi detestă. Donbasul este un lăcaș de cult al său, iar testul bumbacului este răspunsul la întrebarea dacă Crimeea este în mod legitim rusească sau nu.

Erdogan este le simpatic multora. Maduro pentru atâția alții. Aceștia susțin pe oricine menține Cuba „de cealaltă parte”. Se uită la Coreea de Nord cu o bonomie amuzată, pentru iritarea pe care le-o provoacă celor pe care nu îi plac. În Orientul Mijlociu, ei îl protejează pe Assad și Iranul. Dar acest fapt nu este în contradiţie cu simpatia faţă de Ankara? Logica nu este punctul lor forte și dau naibii coerenţa.

Vestea ironică este că Donald Trump este marele vinovat pentru reconcilierea lor episodică cu Statele Unite – după o viață pe care au hrănit-o împotriva satanei yankee. De aceea, ei detestă America lui Biden, democrații, considerați complici ai unei Europe făcute pe măsura intereselor pe care le disprețuiesc. Dacă ar putea, ar pune capăt Schengenului, ar recupera simțul național, ultimul bastion al noului „no pasarán”. Din acest motiv, au aplaudat Brexit-ul, văzând în îndepărtarea Regatului Unit o oportunitate de a dilua o Uniune Europeană pe care nu o mai au drept proiect de mântuire.

Este foarte revelator pentru starea în care au ajuns lucrurile să auzi și să citeşti acest discurs cu o sprânceană încruntată, calificând dur adversarii, într-un val de disperare care, trebuie recunoscut, nu mai are un refugiu politic sigur. Unii se plimbă prin tranșeele grave ale rețelelor sociale, alții fac declarații șocante.

Un lucru mi se pare evident. Acești orfani politici sunt în prezent copiii nelegitimi ai lui Trump. Cel puțin deocamdată, conform jornaleconomico.sapo.pt.