Într-o conferinţă recentă, la BNR, a fost prezentat un grafic al ratei de creştere a preţurilor incluse în indicele CORE2. Acest indice al preţurilor de consum exclude din IPC preţurile administrate (ex. energie) şi pe cele etichetate drept „volatile“ de BNR (legume, fructe, oua, combustibili). Pe întelesul tuturor, BNR spune că deciziile de politică monetară influneţează direct doar preţurile incluse în CORE2, iar scăderea indicelui după 2009 a fost prezentată ca un succes al băncii centrale, deşi IPC, indicele ţintit de fapt de BNR, a rămas mult mai volatil. În realitate, bineînţeles, lucrurile sunt diferite.  Deşi evoluţia preţurilor incluse în CORE2 e importantă, ţinta băncii centrale e dată de evoluţia tuturor preţurilor incluse în IPC. Or, privind evoluţia acestui indice, banca centrală a avut o performanţă dezamăgitoare pentru toată perioada de regim de ţintire a inflaţiei. Iar costul nu e doar unul de imagine pentru BNR.
Inflaţia IPC mai mare decât ţinta reprezintă un cost real pentru societate.
Câteva exemple: salariile din sectorul public sunt indexate cu rata inflaţiei, la fel şi taxele locale, cheltuielile publice sunt indexate cu deflatorul care depinde de rata inflaţiei şi chiar cea mai recentă creştere de accize e justificată ca o ajustare pentru rata de inflaţie. Astfel, dacă BNR îşi făcea treaba şi inflaţia măsurată de IPC era în ţintă sau chair mai mică, aceste creşteri de taxe şi cheltuieli publice ar fi fost mai mici. Dacă dorea cu adevarăt, banca centrală putea să reducă inflaţia măsurata de IPC până la ţintă sau chiar mai jos. Din păcate, nu există niciun cost real pentru BNR sau pentru cei care implementează politica BNR atunci când rateaza ţintele. Fără „frica“ acestui cost – în economia privată e vorba de concediere sau faliment – nu există niciun interes pentru îndeplinirea unui mandat, chiar dacă vine de la Parlament. Mai mult, am putea „specula“ că nu se doreşte reducerea inflaţiei tocmai pentru a justifica taxe şi cheltuieli publice mai mari, având în vedere relaţia strânsă dintre BNR şi Ministerul de Finanţe, începand cu octombrie 2008 în special. Mai există o explicaţie, mult mai importantă, pentru ratarea ţintelor de inflaţie: modelul folosit cu doua ţinte – curs şi inflaţie – şi un singur instrument de
politică monetară. De cele mai multe ori, evoluţia celor doua ţinte va duce la conflict şi atunci BNR trebuie să decidă ce ţinteşte mai întâi. De exemplu, când inflaţia scade, o depreciere a leului forţează BNR să ţină dobânda sus, deşi inflaţia în scădere ar cere relaxarea politcii monetare.
De ce contează pentru noi să nu ratăm ţinta de inflaţie şi, mai ales, să avem o inflaţie scăzută? Pentru că în perioade de recesiune salariile nominale nu cresc. Pentru că aşa punem o frână statului care vrea să crească cheltuielile publice cu rata inflaţiei, deşi nu există nicio legatură între produsele din IPC şi cele pe care le consumă statul. Pentru că aşa oprim creşterea taxelor locale. Exemple sunt multe.
Florin Cîțu,
analist financiar


Te-ar putea interesa și: