Emisiunea Capital LIVE o puteți urmări aici.

Vă prezentăm mai jos principalele declarații făcute de Adrian Vasilescu la Capital LIVE:

  • Făceam o comparație între noi și Danemarca. La ei plata muncii este de 40 de euro/oră, iar la noi e 5,4 euro/oră. O diferență enormă. Suntem la fel, avem aceleași nevoi și dorințe, dar suntem plătiți diferit. Trebuie să recunoaștem că lucrăm diferit.
  • România nu-și permite să rămână cu veniturile înghețate. Deja trei milioane de români au plecat și fac valoare adăugată pentru alte economii din Uniunea Europeană sau alte țări din lume. Sunt constructori care lucrează în Israel, sunt IT-iști în SUA sau Canada.
  • Trimit bani acasă, dar nu ca înainte de criză. Atunci gospodăriile primeau de la cei plecați în străinătate în jur de 7 miliarde de euro. O sumă foarte mare. Și acum primesc bani, dar acum a mai scăzut.
  • Trei probleme sunt de rezolvat. Prima: nu vom putea mișca nimic în această țară dacă nu vom aduce înapoi o parte din forța de muncă plecată. Această parte, bine ar fi să fie cât mai muți, nu va veni niciodată nici cu îndemnuri patriotice, nici în condițiile unor schimbări în lume.
  • Acum sunt toți cu ochi pe Marea britanie, pentru că s-a produs efectul BREXIT. Dacă noi nu schimbăm lucrurile acasă, ei dacă vor fi nevoiți să plece din Marea Britanie, după ce se va consuma acest proces de negociere de doi ani, nu vor veni înapoi. Se vor duce prin alte țări, tot în Uniunea Europeană, în Italia, Spania, pe acolo pe unde sunt mari grupuri de români. Se vorbește că prin Italia sunt un milion de români, la fel și în Spania, iar încă un milion sau poate chiar mai mulți împrăștiați prin diferite state ale lumii.
  • Toate aceste cifre sunt îngrijorătoare pentru noi întrucât reprezintă dislocări din forța de muncă internă. Dislocări care se regăsesc în rezultatele muncii noastre.
  • Dacă se promite și se va realiza ca medicii să primească circa 3.000 de euro pe lună va fi un lucru firesc și necesar, pentru că alt fel nu numai că nu se vor întoarce în țară medicii plecați, dar vor pleca și alții. Dacă inginerii nu vor fi mai bine plătiți, cei care sunt pe afară nu se vor întoarce în țară și vor pleca și alții.
  • Pedala aceasta a veniturilor trebuie apăsată zdravăn, dar nu e de ajuns.Sunt mai multe pedale care trebuie apăsate toate deodată. Prima pedală este productivitatea muncii. 
  • Dacă mărim salariile fără să facem ceva în această țară așa încât să crească productivitatea muncii (…) fac aici o paranteză, mi s-a atras atenția că de ce tot fac această legătură între salarii și productivitatea muncii, pentru că la noi productivitatea muncii este bună. Este în creștere, la fel și PIB-ul, adică valoarea adăugată an de an avuției țării. Asta înseamnă PIB-ul, o unitate de măsură precum metrul. Cu metrul măsurăm lungimea, cu PIB-ul măsurăm valoarea adăugată an de an avuției naționale. Ei bine, și PIB-ul crește. Aleargă cu cea mai mare viteză din UE. Din 28 de țări, cea mai mare viteză de creștere a PIB-ului este a noastră. Dacă ne comparăm cu noi înșine putem spune că e bine.

  • Productivitatea muncii crește cum trebuie, PIB-ul crește an de an, viteza este mare, dar dacă ne comparăm cu celelalte 27 de țări atunci nu mai suntem campioni.

  • Am pierdut 3 milioane de români, suntem a 7- a țară din UE ca număr de locuitori, a 17-a țară la PIB-ul global (168 de miliarde euro anul trecut). Dar în Danemarca sunt 4,5 milioane, noi împărțim 168 de miliarde la 19 milioane, iar ei împart 260 de miliarde de euro la 4,5 milioane de persoane. Atunci, cum ieșim? E greu peste tot. Dar e mai puțin greu decât la noi. Să fie și la noi mai puțin greu trebuie să schimbăm ceva în țară. A venit premierul Cehiei, o țară cu 11 milioane de locuitori. S-a uitat la niște cifre și s-a crucit când a văzut masa salarială din România. A spus “Voi cu o populație dublă față de noi aveți mai puțini salariați decât noi”.

  • Dacă ne uităm la o gospodărie, vedem că 60% din venituri vin din salarii, iar altă mare parte vine din pensii. Deci avem salariile astea mici, dar vin de la numai 4,5 milioane de oameni activi și înseamnă 60% din venituri. Sunt foarte puțini salariați.  Numărul de salariați este depășit de cel al pensionarilor.

  • Impozitul pe gospodărie

 
 
  • Nu știu cum va fi, dar bănuiesc că va fi într-un singur fel. Au luat modelul din alte țări.
  • Populația este împărțită în 7 milioane de gospodării, sunt multe care au ca venituri ajutoare sociale. Poate nu sunt nici locuri de muncă. Numărul companiilor care ar putea să facă angajări e foarte mare. Din cele 700.000 de firme sunt foarte multe cu 1 sau 2 angajați.
  • O gospodărie medie – ar trebui să ne intre în cap această categorie. Portretul robot al acestei gospodării ar arăta așa: 3.000 de lei este venitul unei gospodării medii, formată din 2,7 membri. E vorba de statistică. Aproape 2.800 de lei se cheltuiesc, se economisește aproape nimic.
  • 75% din cheltuieli se duc pe consum. Consumul crește cu o viteză mult mai mare decât crește PIB-ul.De trei ani măsurăm creșterea consumului cu două cifre. 20% este o creștere imensă pentru consum. Foarte puține țări au această creștere a consumului. Noi o avem pentru că plecăm de jos, foarte de jos.
  • Dacă raportăm la PIB, acest consum are o foarte mare parte consumul de alimente și băuturi nealcoolice, dar nu este mai mare decât o treime din întregul venit. Am putea spune că am rezolvat problema sărăciei în România.
  • Dacă îl ascultăm pe Samuelson (Paul Samuelson- economist american), care în anii 1960 era șeful de echipei de consilieri economici ai președintelui Kennedy, a făcut un raport în care spunea următoarele lucruri: “Mi-e frică de inflație, dar mi-e mai frică de frica de inflație” și dacă ajungem în această țară să reducem cheltuielile cu mâncare sub o treime din veniturile totale, atunci am ajuns să rezolvăm problema sărăciei.
  • Noi suntem acum cu cheltuielile pentru mîncare sub o treime. Dacă luăm acea unitate de măsură a lui Samuleson, putem spune că da, e bine, am rezolvat problema sărăciei. Dar trebuie să facem niște calcule. Când a vorbit Samuelson? În anii 1960. OK. În anii ’70 au venit două crize ale petrolului. Barilul de petrol era atunci la 2 dolari. De atunci a tot urcat. Asta înseamnă că s-a scumpit energia electrică, energia termică, adică cheltuielile în gospodărie și a apărut o nouă valoare care ne încurcă calculele, și anume valoarea întreținerii locuinței.  Asta se ridică foarte mult. Astfel, trebuie să ieșim din paradigma lui Samuelson și să ne raportăm la actuala criză, pentru că ea se stinge, dar nu s-a stins încă.
  • Criza economică începută în 2008 la noi, și în 2007 în SUA, se stinge, dar încă nu s-a stins.
  • Să mergem mai departe cu calculele:
  • 16% sunt impozite și taxe.
  • 8% sunt cheltuieli pe tutun și băuturi alcoolice
  • 7% pe îmbrăcăminte și încălțăminte.
  • Se bea și se fumează mai mult decât se cheltuie pe îmbrăcăminte și încălțăminte. Iar pentru investiții… am rămas șocat. Înainte se ducea spre 0,5-0,8 pentru investiții, ultimul raport al INS ne spune că acest nivel este de doar 0,1% pentru investiții. Adică banii alocați pentru a cumpăra terenuri, case, locuințe, utilaje pentru întreținerea locuinței, pentru a cumpăra acțiuni pe bursă. Să ne mai întrebăm atunci de ce stă țara asta în loc?

Terapia de șoc a României

 
  • În ultimii 27 de ani, care au trecut din decembrie1989, în România s-au produs schimbări profunde. Chiar dacă oamenii nu le văd. Oamenii au uitat că duminica era zi lucrătoare, au uitat cozile imense, au uitat frigul din case, au uitat atâtea și atâtea. Au uitat cei opt sau nouă ani de după 1980, care au lovit industria până la anihilare, o industrie care se ridicase puternic. Am o imagine clară și știu ce vorbesc. Această industrie a crescut până în 1980. În perioada 1980-1989 industria scăzut. Plata datoriei externe, fapt lăudat de mulți că am plătit datoria externă și că am rămas la zero, dar la ZERO am rămas și cu tot ce înseamnă înaintare pe cale economică. Această plată a datoriei externe a fost pentru România o TERAPIE DE ȘOC, pe care Polonia nu a avut-o și a făcut terapie de șoc după 1990 timp de nouă ani și au ridicat țara.  
  • Acum vin foarte mulți teoreticieni si spun că noi de ce suntem în urma Poloniei. De ce polonezii s-au dus mai repede înainte decât noi. De ce polonezii au ridicat mai repede decât noi salariile. De ce au urcat standardul de viață înaintea noastră. Pentru că erau în urma noastră înainte de 1990. Erau în urma noastră, dar ei nu au avut parte de o terapie de șoc, cu plata datoriei la zero. Ei nici măcar nu și-au plătit datoriile. După schimbările care au venit după 1990, au avut parte de o reducere de datorii din partea comunității bancare internaționale, au avut-o și pe cea de-a doua reducere de datorii, au avut-o și pe a treia, și au rămas cu datoriile fructificate în perioada 1980-1989, și cu realizări importante care i-au ajutat să se ridice acolo unde s-au ridicat.
  • Noi am făcut o terapie de șoc, plătind datoria externă, și când ni s-a cerut să facem terapie de șoc cu implementarea economiei de piață, practic populația n-ar fi rezistat încă 10 ani de suferință.
  • Cei care spun că România a greșit că nu a făcut terapia de șoc, și a ales o terapie graduală, greșesc. Eu spun că s-a mers bine cu terapia graduală. Nu aici este greșeala. În perioada 1990-2000, am avut trei plus patru ani de recesiune. Foarte mult. S-a dat garda jos în întreprinderi. Noi am moștenit 9 milioane de oameni activi, adică salariați, și doar 2,5 milioane de pensionari. Era un raport ușor de rezolvat. Nu a îndrăznit nimeni să încerce o echilibrare între banii din buzunare și mărfurile de pe piață. Ne-am trezit la un momendat cu 9 bani mărfuri la un leu în circulație pe piață. Asta a fost ceva groaznic. Aici a fost baza inflației teribile care s-a dus până la 300% în acei ani. Am avut două vârfuri de inflație. Cel de 300% și unul de 150% au dus la o sărăcire cumplită a populației.  
  • Anul 2000 a fost unul de întoarcere. Trebuia să batem palma cu UE pentru momentul în care România să intre, în acel an am trecut de la descreștere economică la creștere economică, și trecerea de la inflație la dezinflație. Toate acestea s-au produs în anul 2000. Un an crucial, de rezolvări importante în economia românească. Apoi au urmat șapte ani în care țara noastră a mers bine, au fost șapte ani de dezinflație și apoi a urmat 1 ianuarie 2007, momentul în care am devenit stat membru al UE.  
 

Convertibilitatea monedei naționale și crizele economice

  • În 1929, România a luat decizia de a trece la convertibilitatea modern a leului. S-au făcut pregătiri, au fost făcute convenții cu statele de atunci, cu Franța, cu Anglia, să ne ajute să trecem la convertibilitatea de tip modern a leului. Banca Națională a unei țări anunță convertibilitatea monedei. Asta înseamnă că atunci când faci această declarație, trebuie să ai o bază solidă. Să ai bani pentru că oricine are bani, moneda ta, și nu-i convine ce poate să cumpere cu ea din țara ta, vine la Banca Centrală și zice: “ia-ți leul ăsta de nimic și dă-mi în schimbul lui aur”. Ei bine, treceam de la convertibilitatea în aur la cea modernă, care se măsoară pe mărfurile produse în țară. Noi am făcut această convertibilitate din nou în 2006, cu un an înainte de intrarea în Uniunea Europeană. Era una dintre condițiile de îndeplinit pentru intrarea în UE. La 1 septembrie 2006, BNR a declarat în fața întregi lumi că leul devine convertibil. Toți au spus “ați înnebunit! Țara se va sărăci imediat. O să pierdeți rezerva”. Au fost voci importante din această țară care așa au spus. Au spus prima data când am făcut convertibilitatea parțială, în 1998, și a doua oară, înaintea de intrarea în UE, când au spus că BNR a făcut o prostie. N-am pierdut rezerva, sigur că a fost greu, dar rezerva, nu doar că nu am pierdut-o, a crescut din nou, și ne-am descurcat foarte bine timp de doi ani, 2007 și 2008, dar ca și atunci, că n-am avut parte de convertibilitatea din 1929, a venit criza.
  • A venit criza și s-a ales praful de tot ce am acumulat pentru convertibilitatea de tip modern a leului.
  • Acum a venit criza și a lovit puternic în economia globală a României, dar asta s-a întâmplat și din cauză că au fost câțiva ani de nesăbuință.
  • Au crescut salariile și atunci, fără să se apese pe pedala productivității. Și a mai fost ceva. Au fost patru ani de BOOM: 2005, 2006, 2007 și 2008. Patru ani în care au venit annual în țară 20 de miliarde de euro.
  • Când România a făcut împrumutul în timpul crizei de 20 de miliarde euro, foarte multe voci din mediul economic românesc mulți au țipat de ce luăm acești bani. Banii aștia trebuiau luați, că țara se obișnuise din 2005 până în 2008, când  în fiecare an în țară intrau 20 de miliarde de euro.
  • BNR nu a fost implicată în procesul de asigurare al întregii finanțări. Banca Națională a avut sectorul ei de care s-a ocupat și asta însemna două lucruri importante: stabilitatea financiară trebuia să o asigure și a asigurat-o, respectiv stabilitatea prețurilor, care a fost, de asemenea, asigurată.
  • În procesul economic s-au întâmplat trei lucruri. Am trăit 4 ani din economisiile altor țări. Înseamnă că banii aceia care veneau, câte 20 de miliarde, veneau din economisiriile altor țări, băncile pulsau bani la noi, 7 mld veneau de la românii plecați în afară. În această perioadă 7,4 milioane de oameni au luat credite. Nu creditele ne-au pus la pământ, ci cu totul altceva: n-am înțeles un lucru- că investițiile trebuie direcționate în toate părțile, nu într-o singură direcție.  
  • Au fost doi ani, 2007 și 2008, cu investiții de 33-34%, rata investițiilor în PIB.
  • Așa ceva a visat Ceaușescu, dar niciodata nu a putut să realizeze. A ajuns abia la 28-29%, iar spre final abia la 25%, așa cum voiau cei pe care el îi numea – consumatoriști. Spunea că aceștia vor să consume valoarea adăugată a țării. Ceaușescu ar fi fost exaltat să facă așa ceva. Dar investițiile acelea, chiar dacă nu au fost în consum direct au fost cele mai multe în hale de consum. Ne-am trezit și cu datorii mari. Nu doar a țării, a firmelor, a băncilor. Toate astea au lovit puternic țara.  

Despre majorările de salarii și împrumuturi

 
  • Ținta de deficit este de 3%. Deocamdată la datoria publică mai avem o marjă importantă, pentru că procentul de alertă este de 60%, iar acum suntem undeva la 40%. Mai avem 20 de puncte procentuale până la cota de alarmă. Nu văd aici un pericol imediat. Pericolul imediat apare dacă țara trebuie să se împrumute pentru a susține măririle salariale.   
  • Banii se fac numai din muncă. Munca țării trebuie să fie revigorată. Dacă nu facem ceva să revigorăm munca țării, nu vom rezolva lucrurile. Veniturile trebuie să crească.
  • Madgearu spunea că piața internă este lovită de veniturile mici. Îi sfătuiesc pe guvernanții de astăzisSă reia studiile lui Madgearu pentru că vor găsi soluții la toate problemele de astăzi. El spunea că veniturile gospodăriilor trebuie spă crească, dar pentru asta avem nevoie de reforme economice. Trebuie să gândim altfel în cee ace privește prețurile produselor agricole. Țăranul român se teme, cum zicea Moromete, de “funcire”. Fiscul îl înnebunea pe el. Și Madgearu spunea “nu, el trebuie să se teamă de prețurile mici pe care le încasează din produsele agricole”.
  • Prin anii 90, la TVR, singura televiziune, un reporter îi lua un interviu unei țărănci în piață. Și a întrebat-o: ce vă trebuie vouă pentru a trăi mai bine? Răspunsul doameni a fost: Domnul Iliescu să le dea bani orășenilor, pentru că dacă au bani vor putea cu ce să cumpere produsele noastre.

Cursul valutar și deprecierea leului

 
  • Mișcările care s-au produs în piața valutară nu sunt semnificative. Mișcări de 4-5% nu sunt făcute să necesite îngrijorări și să necesite intervenția băncii naționale.
  • Evenimentele din Turcia nu ne dau mari speranțe. Au mai fost turbulențe, investitorii au plecat de acolo dar nu au venit la noi. În Ucraina, când au fost evenimentele, au venit la noi investitori când nu ne așteptam și au făcut leul să crească.
  • Nu avem nevoie de o revigorare mai mare pe piața valutară. Am avut-o în 2007, când euro a ajuns la 3,1 lei și atunci s-au pus probleme să luăm măsuri. Nu poți să împingi leul dincolo de drumul lui natural. Nicio moneda nu poate fi împinsă de banca centrală dincolo de drumul ei natural.
  • Nu poate fi sfidată rata naturală a monedei. O bancă centrală intervine în doua momente, ori când se apreciază excesiv, ori când se depreciază prea mult.
  • Din Ucraina au venit investitori, din Turcia nu cred că vor veni la noi. Dacă vor pleca, vor merge spre alte părți. Piața noastră valutară este stabilă. Leul se mișcă în raport cu euro pe linia valorilor naturale. Nu avem de ce să ne îngrijorăm.
  • Noi trebuie să avem grijă să avem o rezervă, întrucât moneda noastră este convertibilă. Oricine poate veni să ceară să o schimbe pe aur sau valută. Deocamdată nu avem îngrijorări nici în această privință.
  • Din 2006, din septembrie, când a fost declarată 100% convertibilă moneda națională, nu a fost niciun fel de degringoladă pe piața valutară.

Despre zona euro și trecerea la moneda unică

  • În primul rând s-a schimbat paradigma europeană. Multe țări din jurul nostru care nu sunt în zona euro au dat deliberat înapoi. Cehia, de exemplu, e pregătită să intre în zona euro, dar nu intră.
  • Există acum și o propagandă împotriva zonei euro. O propagandă de tip populist. În afara UE există voci care gândesc cu glas tare că zona euro este pe cale de dispariție și că moneda euro nu va rămâne în vigoare multă vreme. Aici, spun ei, zona euro este ca o masă cu două picioare, care stă într-un echilibru fragil. Are nevoie UE de al treilea sau al patrulea picior, unul fiscal și celălalt politic. Rămâne de văzut cum va fi această evoluție, nu mă încumet acum să fac prognoze despre zona euro.
  • Redator Capital: Excludeți posibilitatea ca România, la un moment dat, să anunțe că nu-și mai dorește trecerea la euro?
  • Nu exclud posibilitatea, dar ea ar fi una dramatică. L-am auzit recent pe sociologul Alin Teodorescu într-o emisiune televizată. A fost întrebat cum își poate da seama România dacă îi este bine sau nu în Uniunea Europeană? Răspunsul lui a fost așa: “Doamne ferește să ajungă România să-și dea seama dacă îi e bine sau nu în UE”. Atunci răspunsul va fi la trecut.
  •  România își poate da seama cât îi este de bine în UE numai când va ieși din Uniune.  Și atunci va fi vai de noi!
  • A dispărut tentația și tendința de a stabili orizonturi. Nici cehii, nici ungurii, nici polonezii, nici bulgarii nu mai fac progneze. Au renunțat la date pentru că nu le-au putut respecta. Nici noi nu le-am putut respecta. Prima dată a fost 2012, apoi 2014, pe urmă a apărut 2019.
  • E o problemă cu intrarea în zona euro. Sunt 5 criterii nominale de intrare în zona euro: inflația, dobânda, cursul valutar, deficitul bugetar și pragul datoriei publice. Pe toate cinci noi le îndeplinim. Mai mult, îndeplinim 10 din cele 11 criterii ale tabloului de board european.  În plan nominal stăm bine. UE a mai pus un prag, unul real și anume paritatea standard la puterea de cumpărare pe locuitor a PIB-ului. Aici noi suntem pe locul 27 din 28 de țări europene.
  • Suntem departe de medie. Am atins o creștere importantă.
  • Am venit de la 20 și ceva la sută față de medie la 57%, ceea ce ni se cere î momentul de față este să inversăm cifrele. Adică atunci când din 57% vom face 75%, atunci vom fi apți să aderăm la zona euro. Nimeni nu poate să spună astăzi când va fi această inversare.

Inflația

  • Ceea ce ne dorim este să avem inflație de 2%. Nu putem înainta fără inflație modică, altfel se golesc piețele. O mișcare a prețurilor în jos ar fi dramatică. La noi nu au scăzut prețurile ca atare, au scăzut plățile făcute la magazin, ca urmare a reducerii impozitelor. TVA s-a redus la alimente cu 15 puncte procentuale. Statul a încasat mai puțin din relația cetățean-magazin. Mărfurile nu s-au ieftinit. Nu avem deflație efectivă, au fost scăderi de taxe, dar prețurile mărfurilor ca atare nu au scăzut.  

 

Te-ar putea interesa și: