Economist-șef BNR, despre măsurile fiscale „originale” propuse de partide
Discuțiile recente privind reducerea deficitului bugetar au adus în prim-plan soluții „originale”, puțin sau deloc testate în alte state ale Uniunii Europene, avertizează Valentin Lazea, economist-șef al Băncii Naționale a României.
Într-o analiză publicată pe blogul Opinii BNR, Lazea compară politicile fiscale vehiculate în România cu cele implementate în Polonia, sugerând că țara noastră ar trebui să adopte modele deja validate în alte economii, în loc să experimenteze.
„Găselnițe” fiscale cu efecte incert asumate
„În căutarea de noi surse de venituri la buget, responsabilii politici au propus impozite nestandard precum taxa de solidaritate sau taxa pe tranzacții financiar-bancare, acestea alăturându-se altor găselnițe deja în vigoare, precum taxa pe stâlp.
Astfel de invenții, cu randament incert, nu fac decât să enerveze sectoarele și grupurile sociale cărora li se aplică. Un alt aspect demn de menționat este că, pe lângă faptul că se inventează noi impozite, modificările fiscale sunt foarte dese. Astfel, conform studiului „Modificările noului Cod fiscal: inventar și impact (2015-2023)”, subliniază economistul.
554 de modificări fiscale în 8 ani
Lazea atrage atenția și asupra frecvenței cu care se modifică legislația fiscală în România.
Potrivit studiului „Modificările noului Cod fiscal: inventar și impact (2015-2023)”, elaborat de The Tax Institute, în această perioadă au fost operate nu mai puțin de 554 de modificări prin 107 acte normative.
„Mult mai simplu ar fi de replicat sistemul fiscal din alte state în tranziție, care au înregistrat succese în stabilizarea macroeconomică”, consideră economistul-șef al BNR.
Venituri bugetare mai mari, stabilitate economică mai solidă
Ca exemplu pozitiv, Lazea menționează Polonia, care, deși comparabilă cu România din punct de vedere macroeconomic, reușește să mențină un grad de colectare și un nivel al veniturilor bugetare semnificativ mai ridicat. Statul polonez are venituri bugetare de circa 42% din PIB și cheltuieli de aproximativ 48% din PIB, în timp ce România funcționează cu venituri de aproximativ 33% din PIB și cheltuieli de 42%.
Această capacitate fiscală superioară îi permite Poloniei să beneficieze de o serie de avantaje:
- statutul de membru al OECD, pe care România încă nu l-a obținut;
- cheltuieli de apărare de peste 4% din PIB, comparativ cu puțin peste 2% în România;
- un rating de credit A- din partea Standard & Poor’s și Fitch, cu trei trepte peste ratingul BBB- atribuit României.
Contract social mai funcțional
Lazea explică diferența prin existența unui „contract social nescris” mai eficient în Polonia, în care cetățenii acceptă niveluri mai ridicate de impozitare, în schimbul unor servicii publice mai bune și mai numeroase. „Aceasta ține de educația de bază, primită din familie și din școală, a tuturor celor implicați”, punctează el.
În comparația detaliată a regimurilor de impozitare, economistul BNR arată că România taxează mai puțin aproape toate categoriile de venit:
- Impozitul pe profit este de 19% în Polonia, față de 16% în România.
- Impozitul pe salarii variază între 12% și 32% în Polonia, în timp ce România aplică o cotă unică de 10%.
- Dividendele sunt taxate cu 19% în Polonia, față de doar 10% sau mai puțin în România.
- Contribuțiile sociale totale ajung la 43% în Polonia, comparativ cu 37,75% în România.
- TVA are o cotă standard de 23% în Polonia, față de 19% în România.
Fiscalitatea din România este departe de a fi excesivă
Potrivit analizei lui Valentin Lazea, datele prezentate indică faptul că nivelul actual al fiscalității din România nu poate fi considerat excesiv, dacă este evaluat într-un mod obiectiv și lipsit de partizanat. Cu toate acestea, el remarcă faptul că astfel de evaluări echilibrate sunt rare în spațiul public, întrucât, de multe ori, analiștii economici, care ar trebui să ofere astfel de perspective, ajung să susțină interesele mediului de afaceri, mai degrabă decât să ofere analize neutre.
În ceea ce privește taxa de solidaritate, Valentin Lazea apreciază că aceasta reprezintă, în esență, o formă de impozitare progresivă, doar că sub o denumire diferită. El subliniază că, dacă această denumire este mai ușor de acceptat de către opinia publică din România, nu este un impediment, amintind că asemenea mecanisme fiscale funcționează, sub diverse forme, în economii considerate printre cele mai liberale, precum Marea Britanie, încă din 1842, și Statele Unite, din 1862.
Valentin Lazea apreciază că România ar fi avut de câștigat dacă ar fi evitat experimentele fiscale și s-ar fi orientat către aplicarea unor modele deja testate cu succes în alte state.
