THE ECONOMIST: Zona euro, din coșmar în coșmar

Angela Merkel trage învățămintele greșite din zbuciumata istorie germană

Pentru a înțelege felul în care văd o bună parte din germani desfrâul economic, este de ajuns să vizitezi colecția filatelică din Muzeul de Istorie al Berlinului. Este expus aici un timbru poștal din perioada Weimar care valora, în 1920, cinci pfeningi. Peste un an, prețul i se dublase, iar în 1922 a ajuns la zece mărci. În ianuarie 1923, costa 30 de mărci, în mai – 1.000 de mărci, iar în octombrie – 800.000 de mărci. Deja la finalul lui 1923, ca să trimiți o scrisoare trebuia să plătești zece milioane de mărci. Alături de această „dovadă a unei epoci nebune“ se află câteva bancnote devalorizate pe care naziștii au imprimat, în batjocură, caricaturi ale speculatorilor evrei. La finalul lui 1923, în momentul de vârf al acestei perioade hiperinflaționiste, a avut loc  Puciul de la berărie, tentativa eșuată a lui Hitler de lovitură de stat.
Morala este cât se poate de clară: nesăbuința a dus la haos economic, extremism politic și, în final, la colapsul Europei. Așa că, pentru germanii de azi, democrația și prosperitatea trebuie să fie întemeiate pe baze financiare solide. De aceea insistă cancelarul Angela Merkel, exponentă a aceleiași viziuni, pe dictarea unei culturi a stabilității fiscale în zona euro.
Este posibil, însă, ca doamna Merkel să fi tras învățămintele gre­șite din manualele de istorie. Nu hiperinflația din anii ’20 l-a adus pe Hitler la putere, ci depresiunea economică și șomajul covârșitor din deceniul următor. Asemenea nefericitului Heinrich Brüning, cancelar în timpul Republicii de la Weimar, doamna Merkel este acuzată că grăbește producerea unui dezastru de amploare prin impunerea de măsuri dure de austeritate. Față de americani, în al căror mental colectiv imaginea cumplită a anilor ’30 s-a întipărit definitiv, nemții nu au fost atât de traumatizați de această epocă. Pentru că, așa cum explică profesorul Carl-Ludwig Holtfrerich, de la Universitatea Liberă din Berlin, în Germania șomajul a început să scadă destul de repede, după ce Hitler și-a implementat propria variantă a soluțiilor lui Keynes: construcția de autostrăzi și reînarmarea țării.
Revenind în prezent, după problemele aparent fără sfârșit ale Greciei, epidemia s-a extins rapid în Spania, căreia i s-a promis recent un credit de 100 de miloarde de euro pentru revitalizarea sectorului bancar. Iar dacă Spania este afectată puternic, cu siguranță că la rând urmează Italia și, posibil, Franța. Iar, așa cum explică un analist din Berlin, „teama Germaniei nu este că zona euro s-ar putea dezintegra până la Alpi, ci că s-ar putea prăbuși până la Rin“. Este vorba aici de o frică organică, atât din punct de vedere economic, cât și politic: în final, reconstrucția sa de după război și, apoi, atingerea treptată a prosperității, au fost întemeiate pe reconcilierea cu Franța și pe integrarea europeană.
Pentru ce să se sacrifice?
În birourile ultramoderne ale cancelariei germane, situate vizavi de Parlament, planează o atmosferă de mâhnire și revoltă în fața lipsei de empatie cu care este tratată Germania de restul lumii. SUA, Europa, ba chiar și partidele de opoziție de pe scena politică internă o presează pe doamna Merkel să acționeze deciziv în direcția salvării euro începând cu summitul de la finalul lui iunie. Pentru a împiedica prăbușirea sectorului bancar, se cere crearea unei „uniuni bancare“ care să permită un sistem comun de garantare a depozitelor și un fond de recapitalizare a băncilor cu probleme, de asemenea comun. Iar principalul motiv de frustrare este că în fruntea nemulțumiților se află chiar Franța și noul său președinte socialist, François Hollande.
Germania este constrânsă să sprijine fără comentarii moneda unică. Expunerea (la pierderile potențiale) este deja mare pentru zona euro, dar, prin salvarea individuală a fiecărui stat în parte, ar putea deveni o expunere nelimitată pentru deținătorii publici și privați de pasive. Nu la aceasta se referă doamna Merkel atunci când vorbește, cu o fervoare crescândă, despre nevoia de „o Europă mai mare“.
Aflată sub presiune, cancelarul ar putea fi gata să ia în considerare măsuri ce până acum păreau de neconceput, inclusiv transferuri de bani către statele cu cele mai mari nevoi și taxe unice la nivel european. Dar, înainte de a aduna la un loc expunerile și datoriile, Germania vrea să ajungă la un control unic al politicilor economice.
Manualele de istorie așteaptă verdictul
Cum să-și convingă cetățenii să sprijine finanțele publice franceze, când Hollande a decis nu să crească, ci să reducă vârsta de pensionare la 60 de ani?  Franța ar putea pretinde impunerea unui „pact de creștere“, în contrapondere la pactul fiscal. Germania, în schimb, vrea un sistem mai dur de supraveghere a băncilor, angajamente ferme de  creștere a competitivității și, de ce nu, armonizarea taxelor. În paralel, își dorește o „uniune politică“ sporită: o Comisie Europeană care să-și adjudece rolul de guvern paneuropean, permanent supravegheată de Parlament. Abia după îndeplinirea acestor condiții ar putea cel mai mare stat de pe continent să ia în considerare preluarea datoriilor din vecini.
În Berlin, toată lumea discută despre cum liderii europeni ar vrea să-și pună la comun datoriile, însă nu și suveranitatea națională. Germania, stat federal, nu este atât de oripilată la gândul cedării de putere către Bruxelles. În Franța, însă, unde Cea de-a cincea Republică alocă președintelui prerogative imense, acesta este un subiect delicat. Oricum, îmbrățișarea unor schimbări atât de radicale va aduce după sine rescrierea tratatelor europene; cine știe, poate va fi nevoie chiar de o nouă constituție germană.
Există pericolul ca euro să dispară până când vor fi făcuți toți acești pași. Cum singurele opțiuni pe care le are la îndemână doamna Merkel sunt teribile – coordonarea haosului de după prăbușirea monedei sau garantarea unor datorii de trilioane de euro – este de înțeles de ce a optat temporar pentru „mersul pe burtă“. Trebuie să știe însă că, dacă moneda unică va deveni exponat de muzeu, va rămâne în istorie ca un lider eșuat, așa cum este privit acum domnul Brüning.

Buttonwood este comentariul pe piețe financiare al revistei
britanice The Economist

Nu hiperinflația din anii ’20 l-a adus pe Hitler
la putere, ci depresiunea economică și șomajul covârșitor din deceniul următor.