The Economist: Băncile spaniole, salvate cu țârâita

De ce nu poate funcționa pachetul de asistență financiară acordat Spaniei

Toate planurile de salvare a zonei euro de până acum au avut aceeași soartă: întâmpinate cu maxim entuziasm, s-au dovedit rapid dezamăgitoare. Totuși, parcă niciunul dintre ele nu s-a comparat cu pachetul de asistenta financiară acordat băncilor spaniole, lansat pe 9 iunie. De data aceasta, relaxarea din piețe nu a durat mai mult de câteva ore. Dobânzile la obligațiunile spaniole au început să urce, iar în câteva zile ajunseseră la cel mai mare prag atins de la lansarea euro, atât de ridicat încât, dacă s-ar menține la acest nivel, ar arunca Spania în insolvență. Și mai grav, concomitent au început să crească și dobânzile bondurilor emise de Germania, cea mai solidă economie europeană. De fapt, investitorii își pun tot mai multe semne de întrebare în privința supraviețuirii monedei unice.

Planul de finanțare are și câteva puncte forte. Față de alte pachete de salvare – acordate Greciei, Portugaliei și Irlandei – de data aceasta s-a acționat relativ din timp. Instituțiile europene s-au oferit să injecteze fonduri în economia spaniolă încă dinainte de prăbușirea de pe piețele financiare. Iar suma propusă nu este deloc de neglijat: autorităților de la Madrid li s-au promis fonduri de 100 de miliarde de euro, suficiente deci pentru salvarea sistemului bancar chiar și în condiții mai dure decât acum. Chiar dacă detaliile exacte nu au fost încă stabilite, este clar că dobânda acestui împrumut va fi mult mai mică decât rata-record de 6,7% pentru obligațiunile pe zece ani, la care s-a ajuns săptămâna trecută. Apoi, spre deosebire de tentativele anterioare de salvare a zonei euro, aceasta are avantajul de a nu impune măsuri de austeritate.

Prea multe opțiuni nu există

Probabil că dacă acest sprijin pentru întărirea sistemului bancar spaniol ar fi fost acordat în urmă cu un an, lucrurile ar fi mers strună. Acum, însă, este prea târziu. Explozia bulei bancare și imobiliare a atras după sine pierderea totală a încrederii investitorilor. Iar exodul de capital la care asistă Spania de câteva luni are două mari cauze. În primul rând, investitorii se tem de apariția unui cerc vicios compus dintr-o economie tot mai slăbită, un sector bancar șovăielnic și o degradare a finanțelor publice.

Apoi, există o lipsă de încredere atât în zona euro ca atare, cât și în prezența Spaniei în această uniune. Or, măsurile din pachetul de salvare nu sunt destul de convingătoare cât să atenueze aceste îngrijorări. Așa că, din păcate, nu vor funcționa. Cel mai bun punct de pornire ar fi fost clarificarea legăturii toxice dintre sistemul bancar și bugetul de stat. În schimb, în loc să finanțeze direct sistemul bancar, creditorii au ales să împrumute guvernul, ceea ce ar putea crește datoria publică a Spaniei cu până la 10% din PIB. Apoi, costurile de împrumut ale țării vor urca, probabil, în continuare, din cauza temerii investitorilor privind solvabilitatea guvernului și poziția sa în fața creditorilor.
Cea de-a doua problemă – lipsa de încredere în moneda unică – s-ar putea agrava și mai rău. De răspunsul noii conduceri a Greciei la condițiile impuse de instituțiile internaționale va depinde și comportamentul piețelor față de Spania și Italia. În săptămâna anterioară alegerilor, dobânzile la obligațiunile italiene au explodat, de vină fiind îngrijorările privind o eventuală „molipsire de la bolile elene“. 

Iar cel mai grav scenariu nici măcar nu are în vedere soarta acestor țări, cât mai degrabă imposibilitatea Germaniei și a partenerilor săi europeni de a se angaja odată pentru totdeauna să ajungă la nivelul de integrare de care este nevoie pentru supraviețuirea euro. Noi, cei de la Economist, pledăm de mult timp pentru renunțarea la acest model de salvare minimalist, stat cu stat. Este nevoie de reforme sistemice, și în primul rând în punerea la comun a datoriilor și de realizarea unei uniuni bancare a zonei euro. Aplicarea unei soluții de salvare potrivite în cazul Spaniei ar fi reprezentat o garanție în acest sens.
Dacă ar fi ales să injecteze finanțele direct în instituțiile bancare, creditorii europeni ar fi făcut pasul corect. Au preferat, însă, să aplice același remediu ineficient, într-un nou ambalaj. De fapt, este mult spus remediu: mai degrabă un plasture.