Câte persoane care cumpără titluri de stat primesc venitul minim garantat?

Am explicat la un moment dat de ce pentru aceeași contravenție, comisă fix în același loc, e de preferat să te amendeze polițistul rutier în locul celui local. Fiindcă doar cel dintâi are chitanțier, amenda poate fi plătită pe loc și pierzi mai puțin timp cu lipsa de organizare a sistemului.

Da, numai că acest raționament stă foarte bine în teorie, practic sunt o grămadă de polițiști de la circulație care refuză să încaseze banii de teamă să nu fie filmați când îi iau și să fie acuzați de luare de mită. Altfel ar sta însă lucrurile dacă ei ar fi dotați cu POS-uri. Din mai multe motive. Este posibil ca oamenii să nu aibă suficient cash în buzunare, dacă e să ne luăm după literatura și presa de specialitate, cardul ar fi dușmanul de temut al corupției și pe lângă asta nici nu mai există problema restului, lucru deloc de neglijat.

Dar, din păcate, când vorbim de aceste chestiuni ne lovim din nou de Trezoreria Statului. Ea este bancă din moment ce firmele de pe raza județului sau sectorului își pot deschide conturi. Și banii populației pot fi atrași prin intermediul unor certificate similare cu depozitele bancare. De ce nu are propriile POS-uri pentru ca poliția prin agenții săi, casieria primăriei generale și poșta să fie înzestrate cu ele și pe baza cardului – ce conține mai multe elemente de siguranță decât buletinul – să se verse banii cu identitate clară și să fie administrați pe destinații bine stabilite? Ce se întâmplă, sistemul funcționează tot pe principiul cazanului comun și cu acest prilej merită reamintite vorbele marelui Horațiu Mălăele: „Se anunță sfârșitul, toată lumea va muri. Cine vrea să trăiască să vină în România, noi suntem cu 50 de ani în urmă“?! Companiile nu pot achita cu cardul la Trezorerie, în schimb, pot plăti impozite persoanele fizice prin intermediul POS-urilor instalate de Banca Transilvania. Dar și aici se manifestă o defecțiune, populația are permisiunea să achite doar taxe, nu să achiziționeze și titluri de stat cu cardul. Adică, deși se impun plafoane de plăți de maximum 10.000 de lei pentru tranzacțiile comerciale, când vine vorba de stat, umblatul cu sacoșa de bani e posibilă, și cu ea se pot căra până la 100.000 de lei, ca să se cumpere certificate de trezorerie. Pe această speță, a titlurilor de stat pentru populație, analiștii s-au repezit să spună că băncile vor fi abandonate în favoarea statului, fără a se pomeni însă nicio secundă că titlurile pentru persoanele fizice sunt netransmisibile și netranzacționabile pe piața secundară, iar modul la care gestionează guvernul economia face ca cinci ani până la scadența bonurilor de tezaur să fie un termen lung ca să i se dea cuiva bani pe mână.

Mai important este însă că statul, fără săși asume că a administrat prost și pe acest fond a migrat mult business în economia subterană, fapt vădit de debancarizare – cantitate mare de numerar în afara sistemului bancar – sugerează, nici mai mult nici mai puțin, că vrea și el bani din economia necontabilizată ca să-și finanțeze deficitul de buget. Bani pe care-i ia pe cinci ani, dar fără a-i steriliza, pentru că face cu ei plăți și îi repune pe piață. O asemenea operațiune echivalează cu o amnistie fiscală nelegiferată și neasumată și o recunoaștere tacită că statul a gestionat prost economia din moment ce capacitează banii pe care i-a alungat din economia la vedere. Dovezile că apelează la venituri ilicite ca să își alimenteze bugetul secătuit pot avea legătură cu răspunsul la întrebarea: Oare câte persoane care plasează 100.000 de lei în titluri de stat pentru populație primesc venitul minim garantat? Dar n-am terminat tot ceea ce aveam de zis, pentru că mai merită pusă problema: De ce beneficiază titlurile de stat de un regim fiscal special faţă de acţiuni şi opţiuni? De ce nu-i impozitat şi câştigul lor, ci sunt considerate principala garanţie pentru refinanţare? Fiindcă ele finanţează deficitul bugetar şi, implicit, datoria publică, rezultate din proasta gestiune politică. Iar astfel politicienii forţează încrederea în ei, indiferent de ceea ce fac.