O firmă de leasing s-a vândut pentru suma de 70 milioane euro; o altă firmă, tot de leasing, s-a vândut pe un preţ care nu a fost făcut public, dar tot cam la acelaşi nivel. O companie românească va cumpăra în Serbia nişte fabrici şi mine de cupru pentru care va plăti 400 milioane euro. Sunt câteva ştiri de săptămâna trecută. Nu prea au atras atenţia; în afara gazetelor de specialitate, celelate ziare le-au tratat aproape ca pe un fapt divers, în cazul în care le-au menţionat. E o situaţie caracteristică pentru ultimii doi ani.

Dar să traducem aceste ştiri! În urmă cu 4-5 ani, asemenea ştiri, astfel de cifre, erau de neimaginat. Pur şi simplu, nu existau tranzacţii de 70 de milioane, nicidecum de 400 şi nici vorbă de investiţii ale unor firme româneşti în străinătate.Vă mai amintiţi care erau cele mai mari tranzacţii în urmă cu câţiva ani? Privatizarea gigantului Sidex, pentru vreo 50 de milioane, a rafinăriei Petromidia, cam la aceeaşi sumă, sau a Băncii Agricole, pentru care s-au plătit vreo 15 milioane euro, BRD, vândută cu 200 milioane. Acestea erau considerate privatizări cu cel mai mare succes. Cei care doreau aceste companii negociau cu funcţionarii de stat, o tranzacţie se încheia, uneori, după ani de zile de tergiversări. De la această situaţie am plecat, fără să mai punem la socoteală ce s-a întâmplat în deceniul trecut.

«Cine va citi peste 30 de ani ziarele de azi nu va putea întelege cum cea mai fastă perioadă din istoria noastră a fost tratată de contemporani ca un fel de agonie prelungită.»

Acum, tranzacţii de 70 sau 400 de milioane trec aproape neobservate. Şi e vorba de „deal-uri“ de la privat la privat, ca-n orice economie care se respectă. O companie despre care cei mai mulţi români nici nu au auzit face investiţii externe de sute de milioane. Nu s-a schimbat nimic în România, în economia românească? FMI ne felicită pentru rezultatele obţinute în acest an, deşi nu mai avem un acord cu această instituţie. Sunt toate aceste ştiri căutate pentru a schiţa o imagine favorabilă? Nici vorbă, sunt doar ştiri relevante pentru ceea ce se întâmplă în economia românească în 2006. Până şi faptul că au fost aproape ignorate de presă este tot o dovadă de normalitate. Aceste informaţii ar trebui să împiedice altceva; şi anume să poţi afirma senin că economia e pe un drum greşit, creşterea e nesănătoasă şi că, în general, ne aşteaptă falimentul pentru că sunt certuri în Parlament. Cine va citi peste 30 de ani ziarele de azi sau va vedea înregistrările emisiunilor TV nu va putea întelege cum cea mai fastă perioadă din istoria noastră a fost tratată de contemporani ca un fel de agonie prelungită. Sau, poate, e tot o prelungire a ceea ce ni s-a întâmplat înainte de ‘89: românii nu ştiu sau nu vor să se bucure nici atunci când au motive. Bucuria e o formă de eliberare.