Nu doar în estul Ucrainei, ci și în Georgia, și în Crimeea, dar și în Siria, unde acțiunile Rusiei au fost întâmpinate cu impunitate, dacă nu chiar cu indiferență, subliniază Charles Lister într-un comentariu publicat de site-ul Politico.

Astăzi, comunitatea internațională este strâns unită în sprijinul Ucrainei. Un val de sancțiuni occidentale a paralizat economia Rusiei. Milioane de dolari și arme occidentale de ultimă generație au fost trimise pentru a întări apărarea Ucrainei. Cu mii de morți și răniți și cu pierderi uluitoare de echipamente, obiectivele militare inițiale ale Rusiei s-au făcut țăndări. Rusia nu s-a mai confruntat cu un zid occidental atât de puternic de la apogeul Războiului Rece.

Dar ar trebui să recunoaștem că Rusia a simțit că este împuternicită să invadeze Ucraina. Ani de zile, răspunsul comunității internaționale la agresiunea rusă a fost, în cel mai bun caz, blând. De aceea, drumul către invadarea Ucrainei a fost pavat în mare parte de inacțiunea occidentală.

Conflictul este departe de a se fi încheiat, iar ambițiile lui Vladimir Putin nu s-au stins. Pe măsură ce Occidentul se gândește la cum să contracareze următoarea ofensivă, ar trebui să înțeleagă mai bine semnalele pe care Rusia le-a trimis deja în timpul implicării sale în conflictul din Siria.

Războiul din Siria ilustrează modul în care Kremlinul se poate adapta oricărui inamic

Conflictul din Ucraina pare acum să intre într-o nouă fază. Iar războiul din Siria ilustrează modul în care Kremlinul se poate adapta oricărui inamic și că poate prelungi războiul mai mult decât s-ar crede.

Ca și cea mai recentă ofensivă a Rusiei în Ucraina, faza inițială a intervenției militare ruse din Siria a țintit obiective mari. Sub conducerea generalului Aleksandr Dvornikov, Rusia a intervenit inițial în Siria din aer, lansând o campanie aeriană brutală împotriva forțelor de opoziție siriene care amenințau supraviețuirea regimului lui Bashar al-Assad. Cu avioane care bombardau necontenit, Kremlinul spera ca forțele regimului sirian să schimbe cursul lucrurilor, dar această strategie nu a funcționat. Forțele terestre siriene s-au dovedit în mare parte incapabile să profite de noul sprijin aerian rusesc. În final, un conflict pe mai multe fronturi în Siria a fost greu de dus, iar Rusia a fost nevoită să se adapteze.

Frăția Spetsnaz și Hezbollah

Dvornikov, care acum este comandantul forțelor ruse din Ucraina, poreclit ”Măcelarul Siriei”, face parte din vechea gardă militară, având o înclinație pentru tactici nemiloase, potrivite cu epoca medievală decât cu secolul XXI. Dincolo de tendința sa pentru bombardare nediscriminată și războiul de asediu, Dvornikov s-a dovedit foarte adaptabil.

O astfel de adaptare a fost aceea de a căuta ”parteneri suplimentari” pentru forțele terestre, pe lângă armata siriană decrepită, coruptă și în mare parte incompetentă. 

Așa că Rusia a început să desfășoare mici unități ale forțelor speciale Spetsnaz pe linia frontului. Aceștia au colaborat nu cu sirienii, ci cu Hezbollah-ul libanez. Când trupele Spetsnaz au plecat din Siria, unii s-au întors în Rusia purtând tatuaje cu simboluri șiite, ca o amintire a „frației lor de sânge” din mișcarea șiită Hezbollah.

Rusia a început, de asemenea, să restructureze armata Siriei, forțând remanieri la nivel de miniștri și înființând unități complet noi. Contractori militari privați ruși, cu legături strânse cu Kremlinul, au fost dislocați în Siria, atât pentru a lupta în prima linie, cât și pentru a antrena forțele siriene.

Rusia știe că Occidentul se amăgește repede

Conștientă că Occidentul a fost distras de ISIS și convinsă că Siria va deveni în curând o „mlaștină” rusă, Moscova a făcut stânga împrejur în 2016 și 2017. În timp ce avioanele sale continuau să bombardeze civili, diplomații ruși au început să se alinieze în spatele terminologiei dominante a ONU. Susținerea bruscă de către Rusia a termenului ”dez-escaladare” a făcut-o să devină, probabil, cel mai important actor din spatele împărțirii de către comunitatea internațională a zonelor cele mai afectate de acest război sângeros.

Pentru comunitatea internațională, perspectiva calmului, după ani de haos și conflict sângeros, precum și pretinsa garanție a unui aflux de ajutor umanitar în zonele afectate a fost o propunere atractivă. În consecință, propunerea Rusiei a fost primită cu brațele deschise. 

Dar, așa cum se temeau majoritatea sirienilor și unii analiști, schema zonelor de dez-escaladare a fost doar o stratagemă pentru a câștiga timp. Și pentru a permite regimului de la Damasc și partenerilor săi ruși și iranieni să recupereze, la un moment dat, anumite zone. Trei dintre cele patru zone au fost ulterior asediate, transformate în moloz și cucerite prin capitulări în masă în 2018.

În ciuda acestor lucruri, Rusia nu s-a confruntat cu nicio consecință. Cu nicio sancțiune. De aceea, trebuie să învățăm de-aici două lecții interconectate: că Rusia nu poate fi determinată să facă concesii și că o percepție a impunității servește doar pentru a alimenta mai multă agresiune.