Într-o logică analitică, putem spune că Europa nu are mijloace directe de a-l controla pe Donald Trump, însă poate încerca să îi limiteze excesele printr-o combinație de unitate, fermitate și autonomie strategică. Trump răspunde la raporturi de forță, nu la concesii, iar pentru europeni cheia este să rămână solidari, să investească în propria capacitate de apărare și să își reducă dependențele critice față de SUA. În plan jurnalistic, imaginea este mai simplă: Europa nu îl va „îmblânzi” pe Trump cu vorbe dulci, ci doar dacă reușește să vorbească pe o singură voce și să arate că poate să stea pe propriile picioare, scrie Editorial Gen. (R) Alexandru Grumaz pentru EVZ
Lecția hipopotamului
Ce însemnă „lecția hipopotamului”? Ea poate fi un îndemn să nu irosim energia pe conflicte mărunte și să alegem cu grijă când merită să ne ridicăm din „apele liniștite”. Analiza „lecției hipopotamului” sugerează că Trump nu poate fi „îmblânzit”, ci doar gestionat prin calm, pragmatism și unitate europeană. De spun acest lucru? Pentru că la prima vedere, hipopotamii par creaturi calme și greoaie, tolănite în bălțile noroioase. Dar această liniște e doar o iluzie.
Supraviețuitorii întâlnirilor cu ei vorbesc despre atacuri fulgerătoare și nemiloase, care fac din hipopotam cel mai mortal mamifer sălbatic de pe planetă: în jur de 500 de oameni uciși anual — de 23 de ori mai mulți decât leii. În fața celor aproape 2.700 de kilograme de forță brută, oamenii au puține șanse. Negocierea este inutilă — nu poți domoli un hipopotam cu o ofrandă de hrană. Așa că putem aduna cinci principii-cheie de care să ținem cont: să nu te amăgești cu iluzii, să nu ripostezi prin măsuri care te rănesc singur, să valorifici forța UE de a fi previzibilă, să menții coeziunea internă și să eviți fragmentarea.
Exemplele din negocierile comerciale arată însă tentația capitalelor europene de a-și apăra propriile interese, ceea ce slăbește poziția comună a Uniunii. Mesajul central: în fața unui partener american capricios și greu de prevăzut, Europa poate rezista doar prin solidaritate, realism și prin construirea unei autonomii credibile. Fiecare pas spre divizare îi oferă lui Trump avantajul, iar altor puteri globale — șansa de a marginaliza UE. Concluzia este simplă și urgentă: nu trebuie să ne mai pierdem energia încercând să descifrăm cuvintele lui Trump, ci să ne pregătim pentru consecințe.
Este momentul ca europenii – și noi, românii – să alegem lideri competenți și responsabili, capabili să protejeze viitorul nostru într-o lume din ce în ce mai nesigură. Din remarcile sau postările lui Trump nu a existat niciun semnal clar despre cum s-ar putea schimba politica SUA față de Ucraina sau Rusia în viitor. Simțul meu este că administrația este pregătită să permită guvernelor europene să achiziționeze unele articole militare și să le transfere Ucrainei, dar nu mai mult de atât.
De asemenea, lipsește orice dovadă a dorinței de a pune o presiune economică mai directă asupra Rusiei. Eforturile diplomatice americane par să-și fi urmat cursul deocamdată. Toate acestea sugerează că acest război va continua și în primăvara viitoare, după ce va încetini iarnă.
Culisele negocierilor Acordului SUA-UE
Hai să va dau un exemplu la ceea ce am spus mai sus. În culisele negocierilor, Franța s-a remarcat printr-un activism aparte, încercând să dilueze lista de produse americane vizate de tarifele de retorsiune ale UE. Parisul a insistat ca bourbonul — simbol al statelor americane profund republicane — să fie exclus, de teamă că Washingtonul ar putea răspunde cu sancțiuni împotriva coniacului francez. În loc să apere solidar poziția europeană, Franța și-a protejat propriile interese comerciale, chiar cu prețul slăbirii mesajului comun. Această atitudine ilustrează tentația veche a politicii europene: fiecare capitală își protejează „bijuteriile de familie”, fie că este vorba de vinuri, automobile sau produse agricole.
Problema este că o strategie fragmentată face Uniunea vulnerabilă. Trump știe foarte bine să exploateze aceste fisuri, jucând statele membre unele împotriva altora și forțând concesii bilaterale care slăbesc Bruxelles-ul. Între timp, alți actori globali — China, India, Brazilia — urmăresc atent acest joc. O Europă divizată nu doar că se expune atacurilor americane, dar pierde și credibilitate pe scena internațională.
Investitorii caută coerență și predictibilitate, iar lipsa unei linii comune în politica comercială riscă să transforme UE într-un partener secundar, mereu în defensivă. Lecția pentru celelalte 27 de state membre este limpede: în fața acuzațiilor și presiunilor lui Trump, nu supraviețuiești prin excepții naționale și calcule înguste. Bourbonul, coniacul sau măslinele sunt importante, dar nu pot valora mai mult decât forța colectivă a unei Europe unite. Doar solidaritatea îi oferă Uniunii capacitatea de a răspunde coerent și de a evita capcana autovătămării comerciale.
Ce ar trebui să știm despre Ucraina?
Fiindcă avem un război la graniță hai să ne uitam la puterea militară a Ucrainei. De ce ? Pentru că toți analiști consideră aceasta putere dependentă de America iar acum de Donald Trump. Puterea militară a Ucrainei este dificil de evaluat doar prin cifre sau echipamente, pentru că ea se sprijină pe o combinație de factori: motivația internă, adaptabilitatea armatei și sprijinul extern. Din 2014 până astăzi, Ucraina a trecut printr-o transformare profundă: o armată modestă, cu echipamente sovietice uzate, a devenit una mult mai experimentată și antrenată, capabilă să facă față unei invazii la scară largă.
Principalul atu al Ucrainei este moralul ridicat și motivația existențială: soldații ucraineni luptă pentru propria lor țară. Acest lucru le oferă o rezistență și o tenacitate pe care Rusia, cu o armată bazată pe mobilizare parțial forțată, nu le poate egala. În același timp însă, pierderile mari și presiunea constantă asupra resurselor umane pun Kievul într-o situație fragilă. Sprijinul extern este într-o mare măsura decisiv. Statele Unite, Uniunea Europeană și Marea Britanie furnizează arme moderne — de la tancuri și artilerie la sisteme de apărare antiaeriană Patriot sau rachete HIMARS.
Ucraina a arătat o capacitate remarcabilă de a integra rapid aceste tehnologii și de a le folosi eficient. Totuși, această forță este dependentă de ritmul și consistența livrărilor occidentale: fiecare întârziere se simte direct pe front. Vulnerabilitățile rămân majore. Rusia are o superioritate covârșitoare în industrie militară și resurse de mobilizare, ceea ce îi permite să mențină presiunea. Infrastructura energetică și orașele ucrainene sunt ținte constante ale atacurilor cu rachete și drone, ceea ce slăbește moralul populației și economia. În ciuda acestor dezavantaje, Ucraina a compensat prin inovație și adaptabilitate.
Puterea militară a Ucrainei se bazează mai puțin pe resursele brute și mai mult pe voința de a lupta
Dronele comerciale transformate în arme, războiul electronic, operațiunile surpriză în Marea Neagră sau atacurile asupra logisticii ruse arată creativitatea și curajul militarilor ucraineni. Astfel, puterea militară a Ucrainei nu este aceea a unei superputeri clasice, ci a unei forțe „dependente” și reziliente. Fără sprijin occidental, rezistența ar fi dificil de menținut. Cu sprijin, Ucraina poate continua să țină piept Rusiei, să provoace pierderi semnificative și să obțină o poziție mai favorabilă la eventuale negocieri. O victorie totală, adică recucerirea tuturor teritoriilor, pare greu de atins în actualele condiții, dar menținerea rezistenței și uzura Rusiei sunt deja realizări remarcabile.
Pe scurt, puterea militară a Ucrainei se bazează mai puțin pe resursele brute și mai mult pe voința de a lupta, pe ingeniozitate și pe solidaritatea occidentală. Este o putere fragilă, dar în același timp simbolică: a demonstrat lumii că poate rezista unui adversar mult mai mare și mai bogat, iar asta reprezintă în sine o formă de forță.
Ucraina nu are suficientă capacitate de producție comparabilă cu Rusia, mai ales pentru echipamente grele și muniție. De asemenea logistica și rezervele pe termen lung sunt sub presiuni constante. În schimb Rusia poate suporta pierderi mai mari din punct de vedere relativ, ceea ce îi dă o marjă de eroare mai mare. Rusia a reușit să facă salturi în tehnologia rachetelor. Conform datelor Forțelor Aeriene Ucrainene, compilate de Centrul de Reziliență Informațională cu sediul la Londra și analizate de Financial Times, eficiența interceptării rachetelor balistice din Ucraina s-a îmbunătățit în timpul verii, ajungând la 37% în august, dar a scăzut brusc la 6% în septembrie, în ciuda unei scăderi a numărului de lansări.
Analiștii cred că motivul pentru creșterea eficienței rachetelor rusești este probabil ajustările software. Iskander-M poate manevra destul de agresiv în etapa finală. În loc de modificări costisitoare ale hardware-ului, ajustările sistemelor de ghidare ar putea forța racheta să efectueze o manevră rapidă chiar înainte de a lovi ținta și apoi să plonjeze brusc, îngreunând urmărirea și angajarea rachetei Patriot. În defensivă, da: Ucraina a demonstrat că poate respinge atacuri, reține linii și refuza rușilor să avanseze masiv. În ofensivă mare, decisivă și rapidă — este mai greu.
Sunt câteva limitări și provocări aici
Ucraina poate face raiduri, contraofensive punctuale, lovituri țintite, dar nu poate garanta că va reuși să înfrângă total Rusia. O strategie actuală pe care o analizează Ucraina este ceea ce unii analiști numesc „neutralizare strategică” — adică să facă agresiunea rusă impracticabilă, să ”muște” din capacitatea militară rusă în mod constant, să paralizeze punctele sensibile, fără să încerce un knockout brusc.
Sunt câteva limitări și provocări aici: supraîntinderea liniilor — frontul este lung și solicitant logistic; apărarea pe multiple segmente este dificilă; dependența de sprijin extern — fără livrările de muniție, sisteme avansate etc., capacitatea de a susține luptele este pusă la test; pierderi omenești și echipamente distruse — un război de uzură cauzează pierderi semnificative în oameni și materiale; resurse industriale limitate — deși produc armament intern, producția nu satisface întotdeauna cererea în război; superioritatea numerică și materială a adversarului — Rusia dispune de forțe mai mari, mai multe echipamente și resurse.
Trebuie reținut un lucru: avem un război al dronelor. Acesta arată că tehnologia a schimbat profund lupta modernă: dronele, deși ieftine, pot distruge ținte valoroase și influențează atât câmpul de luptă, cât și moralul. Ele vor rămâne arme esențiale în conflictele viitorului.
Cât despre tancuri: tancurile sunt încă eficiente prin puterea lor de foc, mobilitate și protecție, dar în războiul modern au devenit vulnerabile la drone, rachete antitanc și artilerie precisă, astfel că eficiența lor depinde de folosirea în combinație cu infanteria, artileria și apărarea aeriană. Ele au nevoie de sisteme de protecție precum Sistem activ de protecție Trophy (ASPRO-A) – care detectează rachetele antitanc și proiectilele trase asupra tancului și le neutralizează prin contramuniții înainte de impact (tancul israelian Merkava IV este considerat unul dintre cele mai bine protejate din lume).
Scenarii posibile pentru următoarele 12–24 luni
(1) „Rezistență activă” (status-quo dur + lovituri în profunzime) — estimări de probabilitate relativă (adică o apreciere orientativă a cât de plauzibil este fiecare scenariu) 40–50%. Linia frontului rămâne fluidă la scară mică, cu înaintări lente ale Rusiei în unele sectoare și contra-lovituri ucrainene. Ucraina își conservă apărarea orașelor mari (de ex. Harkiv este lovit frecvent, dar rezistă) și continuă campania de drone/rachete asupra Crimeei și infrastructurii ruse (flota Mării Negre rămâne constrânsă; lovituri asupra rafinăriilor, radarelor, apărării AA). Ritmul depinde de muniția de artilerie, interceptori AA și de integrarea F-16.
(2) „Reziliență + revenire treptată” (avantaj ucrainean modest) — estimări de probabilitate relativă 25–35%. Sporirea producției europene de muniție (ținta UE ≈ 2 milioane proiectile/an) și livrările de platforme (inclusiv F-16 operate zilnic) reduc avantajul rusesc la foc și permit Ucrainei câteva câștiguri teritoriale limitate, mai ales acolo unde apărarea rusă e subminată de lovituri în adâncime. Necesită finanțare predictibilă din UE (inclusiv folosirea veniturilor din activele ruse înghețate) și flux stabil de interceptori.
(3) „Eroziune lentă” (avantaj rusesc gradual) — estimări de probabilitate relativă 20–30%. Dacă Rusia își menține producția superioară de muniție/echipamente și Ucraina întâmpină goluri de aprovizionare sau de personal, Rusia ar putea împinge frontul în Donbas și/sau în nord-est cu câțiva zeci de km și vor fi orașe-cheie expuse constant atacurilor aeriene cu bombe ghidate. Rata mare a pierderilor pentru câștig teritorial redus continuă, dar masa industrială contează.
(4) „Șoc de escaladare” (low-probability/high-impact) — estimări de probabilitate relativă 5–10%. Un incident major la Zaporijia (cădere prelungită a alimentării), o lovitură strategică devastatoare sau prăbușirea bruscă a unei verigi logistice pot altera brusc traiectoria războiului.
Ce factori schimbă probabilitățile? Muniția și apărare AA(antiaeriană): 155 mm și interceptori (Patriot/IRIS-T/NASAMS). UE anunță o creștere masivă a producției de muniție; dacă se materializează, crește scenariul 2. Dacă nu, scenariul 3 devine mai probabil. Finanțare sustenabilă: Planul UE de a folosi veniturile din activele ruse înghețate pentru un împrumut-tampon ar acoperi nevoi 2026–2027; blocajele politice l-ar subția.
Puterea industrială rusă vs. Occident: Estimările recente indică un avantaj cantitativ rusesc la muniții, deși Europa/ SUA încearcă să recupereze decalajul în 2025–2026. Aviația ucraineană (F-16 & Mirage): primele aparate sunt deja în serviciu și zboară zilnic; eficiența lor depinde de dispersare, muniții aer-aer și acoperirea AA. Livrările 2025–2026 (Olanda/Germania/Norvegia/Belgia) sporesc șansele scenariului 2. Campania navală/aeriană ucraineană: eroziunea Flotei ruse a Mării Negre continuă; dacă se menține, reduce presiunea asupra sudului Ucrainei și susține loviturile în profunzime.
Indicatori practici de urmărit (2025 – 2026): (1) Intensitatea atacurilor asupra Harkovului și a centralei nucleare de la Zaporijia – tendința (creștere sau scădere) arată presiunea directă a Rusiei pe frontul nord-est și pe infrastructura critică; (2) Producția lunară de obuze de 155 mm în UE și livrările trimestriale către Ucraina – cât de repede se apropie de obiectivul european de ~2 milioane/an; (3) Viteza de reaprovizionare cu interceptori antiaerieni – întârzierile mari pot lăsa infrastructura energetică ucraineană vulnerabilă; (4) Activitatea F-16 și tipurile de muniții disponibile (AMRAAM, HARM, JDAM/SDB) – numărul de misiuni și gradul de dispersare la sol dau măsura eficienței noii aviații; (5) Raportul pierderilor ruse per kilometru pătrat cucerit – dacă rămâne ridicat, șansele Moscovei de a obține străpungeri majore scad considerabil.
Când va deveni Europa o forță care să înlocuiască SUA?
Problema mare este ca Europa are nevoie de timp pentru a înlocui SUA în securitatea sa. Conceptul de autonomie de securitate a Europei se referă la capacitatea Uniunii Europene și a statelor sale membre de a-și garanta securitatea și apărarea fără a depinde în mod esențial de Statele Unite sau de alți actori externi. Această idee este adesea formulată prin termenul de „autonomie strategică”, introdus mai ales în discursul politic european după crizele din Orientul Mijlociu, anexarea Crimeei de către Rusia și, mai recent, războiul din Ucraina. Autonomia de securitate ar însemna ca Europa să dispună de propriile mijloace militare, industriale și politice pentru a se apăra, pentru a gestiona crize regionale și pentru a contribui la stabilitatea globală, fără a fi obligată să apeleze automat la sprijinul american.
Aceasta ar presupune investiții mult mai mari în apărare, dezvoltarea unei industrii militare europene integrate, consolidarea structurilor de comandă și control, precum și o voință politică comună, lucru dificil într-o Uniune formată din 27 de state cu interese uneori divergente. Astăzi, Uniunea Europeană are inițiative precum PESCO (Cooperarea Structurată Permanentă), Fondul European de Apărare și diferite proiecte comune de înzestrare.
Totuși, cea mai mare parte a apărării continentului este încă asigurată prin NATO, unde rolul SUA este dominant. Prin urmare, autonomia de securitate a Europei este mai degrabă un obiectiv pe termen lung decât o realitate imediată. Europa ca forță militară autonomă este un proiect ambițios și necesar de analizat în contextul actual. Întrebarea dacă ar putea să devină o putere de sine stătătoare, fără sprijinul Statelor Unite, își găsește răspunsul în modul în care sunt structurate astăzi forțele sale armate și în nivelul de integrare politică și militară la care ar putea ajunge.
La nivel terestru, Europa dispune de armate numeroase și moderne, mai ales în Franța, Germania, Polonia și Italia. Totuși, lipsa unei comenzi comune și diferențele de doctrină și echipamente fac imposibilă o reacție unitară de amploare. Pentru a atinge autonomia ar fi nevoie de aproximativ un deceniu de investiții majore și de integrare operațională. Forțele aeriene reprezintă un alt domeniu unde dependența de Statele Unite este evidentă.
Franța, Marea Britanie, Italia și Spania dețin flote respectabile
Americanii asigură astăzi coloana vertebrală a NATO prin avioane de generația a cincea, capacități de realimentare în aer și rețele complexe de supraveghere și recunoaștere. Europa are platforme performante, cum sunt Eurofighter, Rafale, sau Gripen, dar îi lipsesc infrastructura de sprijin și coordonarea la scară mare. Pentru autonomie completă în acest domeniu ar fi necesare între zece și cincisprezece ani de efort susținut și investiții foarte mari.
În domeniul naval, Franța, Marea Britanie, Italia și Spania dețin flote respectabile, inclusiv portavioane, însă dimensiunea și logistica forțelor americane rămân fără echivalent. Europa ar putea să își asigure securitatea maritimă în Atlanticul de Est și în Mediterana, dar nu ar putea proiecta putere globală comparabilă. Pentru a atinge acest nivel ar fi nevoie de unul sau chiar două decenii. Problema cea mai delicată rămâne descurajarea nucleară. În prezent, umbrela nucleară a NATO este susținută în proporție covârșitoare de arsenalul american. Franța și Marea Britanie dețin arme nucleare, însă nu la un nivel suficient pentru protecția întregului continent. O umbrelă nucleară strict europeană ar presupune fie extinderea forțelor nucleare existente, fie un acord politic comun extrem de dificil de atins.
Un asemenea proiect ar necesită cel puțin două decenii. La acestea se adaugă infrastructura de comandă, control și logistică, unde Statele Unite joacă un rol dominant prin transportul strategic, sateliții și rețelele securizate de comunicații. Europa ar trebui să investească masiv în transport strategic, apărare cibernetică și interoperabilitate, ceea ce ar însemna un efort de cel puțin zece ani. În concluzie, Europa nu este complet vulnerabilă fără Statele Unite, însă nici nu este pregătită să devină o putere militară unitară.
Pentru a-și asigura singură apărarea terestră și aeriană ar fi nevoie de un orizont de zece până la cincisprezece ani, iar pentru a egala Statele Unite ca forță globală, inclusiv la nivel naval și nuclear, ar fi necesari între douăzeci și treizeci de ani, împreună cu investiții anuale de sute de miliarde de euro și cu o voință politică reală și comună. Din această cauză cred că este bine ca noi români să consolidăm parteneriatul strategic cu SUA. Europeni au diferite opțiuni. Multe state europene continuă să vadă Statele Unite ca un partener „necesar”, mai degrabă decât ca un aliat absolut, ceea ce indică dorința de a păstra relații, dar cu mai multă autonomie. Totuși, opinia publică în numeroase țări europene s-a deteriorat față de SUA în contextul revenirii lui Trump, ceea ce complică sprijinul popular pentru legături strânse.
În plus, unele state — cum este Ungaria — iau decizii care arată o dorință mai mare de independență față de directivele americane (ex: refuzul de a opri importurile de energie rusească). Lideri precum Macron subliniază că, deși relația cu SUA rămâne importantă, Europa trebuie să își asume responsabilitatea pentru propria securitate.
Etosul războinic și ruptura culturală: discursul lui Pete Hegseth
Nu pot să închei materialul de astăzi fără a comenta întâlnirea de la Quantico/SUA. ”Secretarul de război” Pete Hegseth a susținut alături de Donald Trump un discurs în fața a 800 de generali americani. A fost un moment de cotitură în cadrul administrație republicane. Discursul susținut de Pete Hegseth, actual secretar al Apărării (vechea titulatura care rămâne actuală până Congresul aprobă noile denumiri printr-o lege la fel ca în 1947) a devenit unul dintre cele mai comentate momente de început de mandat.
La 26 iulie 1947, președintele Harry S. Truman a semnat National Security Act, una dintre cele mai importante legi de reorganizare a apărării americane. Actul a intrat oficial în vigoare la 18 septembrie 1947, marcând sfârșitul unei ere instituționale: Departamentul de Război (Department of War), existent încă din 1789, a fost desființat. În locul său s-a creat Departamentul Apărării Naționale (National Military Establishment), o structură menită să integreze forțele armate sub o conducere unică. Prin amendamentele adoptate în 1949, această denumire a fost schimbată în Department of Defense, nume care a rămas până astăzi.
Tot atunci, funcția tradițională de Secretar al Războiului (Secretary of War) a dispărut, fiind înlocuită de Secretary of Defense, care a devenit principalul responsabil pentru coordonarea tuturor ramurilor militare ale Statelor Unite. Donald Trump vrea din nou să denumească Pentagonul drept Departamentul de Război și pe liderul lui
Secretar al Războiului. Prezentarea de la Quantico, în fața generalilor și ofițerilor de rang înalt, a fost percepută fie ca o chemare la ordine și întărirea armatei, fie ca un semn de ideologizare excesivă și de transformare a instituției militare într-un instrument de luptă culturală. Pe scurt mesajul central a fost ideea de „warrior ethos” – disciplină, reziliență și standarde mai dure, atât fizice cât și morale. Hegseth a acuzat „decenii de decădere”, marcate de relaxarea criteriilor, „agende woke” și pierderea concentrării pe misiunea fundamentală: apărarea țării prin forță. Un punct controversat a fost referirea la femei în roluri de luptă: „If women can make it, excellent. If not… it is what it is/ Dacă femeile pot reuși, excelent.
Dacă nu… asta este.” Afirmația a fost interpretată ca o respingere a egalității de șanse, dar și ca o reafirmare a standardelor unice și riguroase. Totodată, a criticat programele de diversitate, preocuparea pentru schimbările climatice și a denunțat „obezitatea trupelor”, evocând imaginea unei armate slăbite fizic și simbolic. Discursul a fost construit pentru impact mediatic, cu formule scurte și memorabile („decades of decay”, „climate worship”), tipice stilului său.
Mesajul are dublu rol: să transmită trupelor cerința de disciplină și să alimenteze electoratul conservator cu teme familiare – critica culturii „woke”, a instituțiilor federale și accentul pe forța tradițională. Militar, Hegseth dorește să ridice standardele și să reorienteze armata spre pregătirea dură de luptă. Politic, semnalizează că administrația Trump își respectă promisiunile de „curățare” a instituțiilor. Riscurile sunt clare: accentul excesiv pe criterii fizice poate exclude specialiști esențiali în domenii tehnice, iar atacurile asupra diversității și egalității de gen pot afecta moralul intern. În plan extern, mesajul arată adversarilor o Americă mai dură, dar poate genera îngrijorări în rândul aliaților. Susținătorii îl aplaudă pentru curajul de a „spune adevărul” și de a restabili puterea simbolică a armatei. Criticii îl acuză de sexism, nostalgie periculoasă și politizare a unei instituții care ar trebui să rămână neutră.
De ce vrea Trump ca Tony Blair să conducă Gaza?
Discursul marchează o ruptură culturală și o încercare de reconfigurare a armatei americane într-o direcție mai tradiționalistă și mai puțin preocupată de agende sociale. Rămâne de văzut dacă „warrior ethos” va deveni fundament real al politicilor militare sau doar un slogan menit să galvanizeze baza electorală. Cert este că Hegseth a reușit să provoace dezbateri și să transmită imaginea unei Americi hotărâte să-și reafirme puterea prin disciplină și fermitate.
Post Scriptum (pentru cei interesați de pacea din Orientul Mijlociu): De ce vrea Trump ca Tony Blair să conducă Gaza? Fostul premier britanic Tony Blair revine în prim-planul Orientului Mijlociu. Numele său a apărut ca posibil „guvernator” al Gazei într-un plan promovat de Donald Trump și de cercul său apropiat, în frunte cu Jared Kushner și trimisul special Steve Witkoff. Trump vrea să încheie războiul din Gaza printr-o administrație de tranziție, sprijinită financiar de Qatar, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită, care să înlocuiască guvernarea Hamas și să pregătească reconstrucția. Blair ar fi candidatul potrivit datorită rețelelor sale din regiune și a acceptabilității pentru Israel, SUA și unele capitale arabe. Foști premieri israelieni precum Danny Ayalon și Ehud Barak îl consideră „un candidat demn”, capabil să construiască punți între Israel și statele arabe.
Dreapta israeliană îl respinge, amintindu-și de sprijinul său pentru soluția cu două state și temându-se că Blair ar putea reabilita Autoritatea Palestiniană. Palestinienii îl văd ca pe un politician clar pro-Israel, dar admit că ar putea fi „o alegere implicită rezonabilă” dacă reușește să aducă fonduri arabe pentru reconstrucție. Blair a avut deja o misiune asemănătoare – între 2007 și 2015, ca trimis special al Cvartetului (SUA, UE, Rusia, ONU).
Mandatul său s-a concentrat pe economie și instituții palestiniene, dar a fost criticat pentru lipsa progreselor politice și pentru legături controversate cu afaceri din regiune, precum compania telecom Wataniya: Întrebarea cheie: poate Blair reuși acum acolo unde a eșuat anterior? Misiunea ar fi una de lungă durată, într-o Gaza devastată, și depinde de voința premierului Benjamin Netanyahu, care se teme că un acord de pace ar putea însemna și sfârșitul carierei sale politice. Planul lui Trump îl readuce pe Blair în rol de mediator de criză, dar succesul său ar depinde de echilibrul extrem de fragil dintre interesele israeliene, arabe și palestiniene – și de capacitatea lui Netanyahu de a accepta un aranjament pe care până acum a evitat să-l îmbrățișeze.
