De altfel, dacă ne gândim cât de puțină tradiție a rămas de vânzare în lumea de astăzi este destul de limpede de ce prețul de achiziție al unui obiect de acest fel a ajuns la cote amețitoare. Acesta este și motivul pentru care licitațiile cu obiecte de artă sau istorice se încheie cu cifre cu multe zerouri sau pentru care o clădire istorică din marile orașe are un preț de câteva ori mai mare decât una identică având aceeași suprafață și la fel de bine poziționată. Prin urmare, tradiția a devenit un lux și, pe măsură ce timpul se scurge, valoarea obiectelor tradiționale crește exponențial.

Faptul că România se află printre puținele țări din lume care mai are legături srânse cu tradițiile vechi este privit de mulți cu detașare sau chiar cu dispreț. Totuși este de luat în seamă faptul că majotitatea turiștilor străini care ne vizitează caută exact lucrul atât de puțin exploatat de români: tradiția. Japonezi, chinezi, arabi, americani sau francezi, toți caută să găsească acel colț de Rai pierdut demult de țările lor. Și sunt dispuși să plătească prețuri astronomice pentru așa ceva.

Desigur, nu suntem singurii care mai au ceva tradițional de arătat sau de vândut. Prin toate colțurile lumii se află oameni care au înțeles cât de profitabilă este înrudirea afacerilor proprii cu tradiția. Tot ei sunt cei care stabilesc astăzi și prețul cu care poate fi vândută o clădire istorică din Londra, o casă veche din România, niște podoabe ale unei țărănci dintr-un sat Alsacian sau un costum popular realizat de un maestru artizan din peninsula iberică. Mai poate cineva să spună că tradiția nu este un lux atunci când o ie românească are un preț de 300 de euro în timp ce o cămașă din magazinul unui brand de lux nu depășește 200 de euro? Sau atunci când  un costum de toreador din însorita Spanie are un preț asemănător cu o rochie comercializată de Cacharel?


Te-ar putea interesa și: