Până la instaurarea dictaturii (1967) se crease chiar şi industrie grea – oţelării, şantiere navale, rafinării de petrol, dar şi ţesătorii, fabrici de aparatură electrică.
În cartea sa "Planul Marshall şi refacerea economiei greceşti", Giorgos Stathakis, actualmente parlamentar al Coaliţiei Stângii Radicale (SYRIZA) scrie că misiunea americană în Grecia nu se aştepta ca Grecia să dezvolte industrie grea. La sfârşitul dictaturii, pe fondul marii crize a petrolului inflaţia a crescut brusc la 20%, semn că economia greacă începuse să piardă din competitivitate, pentru că şi dictatura urma aceeaşi politică a sistemului politic, încărcând companiile publice şi sectorul public cu angajaţi excedentari, sub pretextul "pericolului comunist" pe care îl presupunea şomajul.
Începutul dezindustrializării Greciei a început după căderea dictaturii. Guvernul lui Konstantinos Karamanlis, în loc să reducă inflaţia a dus-o la 20% şi în plus, timp de mai bine de şapte ani, a introdus şi un sistem prin care statul stabilea preţurile de piaţă ale produselor, pe de altă parte, dobânzile bancare au urcat la 25%, iar costul banilor a devenit prohibitiv pentru industrie şi micii producători.
Cele mai multe fabrici aveau un procent mic de capitaluri proprii, ceea ce a făcut ca o mare parte din industrie să devină problematică din punct de vedere economic, aşa-numitele fabrici-problemă. Motivul pentru care marile ţări industriale ale lumii, Germania şi Japonia, au ca principal scop în politica lor monetară o inflaţie scăzută este acela de a se evita închiderea companiilor industriale. De asemenea, a naţionalizat compania Olympic, complexul Andreadi, transporturile, iar aproape 60% din PIB era produs de sectorul public, care nu a fost organizat după criteriile unei economii private, ca în cazul scandinav, ci a fost lăsat pe pilot automat.
Cireaşa de pe tort a fost Andreas Papandreou (premierul sub mandatul căruia a avut loc integrarea Greciei în UE în 1981 n. trad.) care, după ce a cheltuit câteva miliarde pe companiile problemă, le-a închis şi i-a transformat pe toţi angajaţii acestora în angajaţi la stat. A creat un precedent şi astfel angajaţii din toate marile unităţi industriale aveau ca scop alungarea patronilor şi "tranfosmarea companiei lor într-una de tip socialist", adică să devină angajaţi permanenţi la stat şi să nu muncească. El a aplicat "cea de-a treia cale spre socialism" şi a anulat orice ierarhie, control şi evaluare în sectorul de stat. El a aplicat "participarea populară" şi, făcându-i pe sindicalişti comandanţi şi transformând administraţia locală în pilon "de dezvoltare şi de echitate", a pus "lupul paznic la oi" cum spune şi proverbul. Astfel am ajuns în mod fatal la dezindustrializarea ţării, la o datorie publică enormă de 100% din PIB şi la un sector public uriaş şi necontrolat, cu armate de angajaţi bine plătiţi fără a face însă nimic.
Falimentul ne era predestinat încă de pe atunci. Am intrat în zona euro aproapre fără chinuri, a ajutat mult şi creşterea bursei în 1999 de pe urma căreia statul a obţinut multe venituri. Euro s-a dovedit o monedă foarte dură, de la paritatea iniţială faţă de dolar de 0,9, a ajuns la 1,3 dolari, Grecia a intrat cu o paritate foarte scăzută de 340 de drahme pentru 1 euro, dar ar fi trebuit să intre cu 700 de drahme la 1 euro. Acest lucru nu ar fi fost posibil pentru că nu am fi îndeplinit criteriul inflaţiei, dacă am fi făcut o astfel de depreciere înainte de a intra în zona euro, inflaţia ar fi ajuns la 35%.
Cu un euro atât de scump, puţinele firme de producţie pe care le aveam în ţară nu au putut concura cu produsele de import şi, cu binecuvântarea noastră şi cu subvenţii de la stat, au plecat în Bulgaria, România, Albania. Astfel, cum ţara nu producea nimic în balanţa de plăţi, s-a creat un deficit uriaş, iar o mare parte din şomaj a fost absorbită de stat prin angajări. Armate de angajaţi la stat, subocupaţi, cu randament şi productivitate zero erau plătiţi prin împrumuturile luate de stat de pe pieţe.
SURSA: TO VIMA, RADOR