Asociaţiile patronale din industria produselor alimentare acuză marile magazine de politici anticoncurenţiale. Producătorii din industria alimentară şi marile lanţuri de magazine au scos săbiile din teacă. Voalat, patronatele vorbesc de înţelegeri de culise; partea acuzată susţine că e vorba doar de cerere şi ofertă.

Conflictul izbucnit săptămâna trecută între şase organizaţii patronale din industria alimentară şi marii jucători din retail (reţelele de supermarketuri şi hipermarketuri) nu are deocamdată perspective de rezolvare. Războiul dintre furnizori şi retaileri se duce în acest moment pe trei fronturi: abuzul de poziţie dominantă al retailerilor, prin condiţiile contractuale impuse producătorilor, considerate „excesive” în comunicatul de presă al acestora; modul „netransparent” de construcţie a preţului de vânzare la raft, prin cumularea unor taxe „ascunse”, care ar reprezenta, de fapt, costuri suportate de către producători; şi, respectiv, practicile „discriminatorii şi anticoncurenţiale” ale retailerilor, reflectate la rândul lor în creşterea „artificială” a preţurilor de vânzare cu amănuntul.

Menghina hipermarketurilor

Majoritatea producătorilor sunt dependenţi de canalele de distribuţie ale marilor lanţuri de retail. Sorin Minea, preşedintele Asociaţiei Române a Cărnii, afirmă că peste 60% din cifra de afaceri a producătorilor de carne din ţara noastră se realizează prin vânzările derulate prin aceste lanţuri; în sectorul lactatelor, această pondere se situează, potrivit lui Valeriu Steriu, preşedintele Asociaţiei Patronale Române din Industria Laptelui, între 60% şi 70%.

Săptămâna trecută, Consiliul Concurenţei a dat publicităţii un comunicat în care afirma că ponderea comerţului modern (prin supermarketuri şi hipermarketuri) reprezintă „aproximativ 35% din totalul comerţului cu produse de larg consum”, sub nivelul de 40%-50% considerat a indica, în jurisprudenţa Uniunii Europene, o poziţie dominantă de piaţă. În replică, patronatele declară că, în condiţiile în care circa 50% din consumul de produse agroalimentare înseamnă, de fapt, autoconsum (înregistrat în mediul rural), cota marilor retaileri din comerţul urban s-ar situa în jurul valorii de 80%.

Cartel sau efect al uniformizării pieţei?

Deşi niciuna dintre organizaţiile patronale din industria alimentară nu o spune explicit, esenţa acuzaţiilor se referă la existenţa unui posibil cartel al retailerilor. De pildă, în relaţia dintre producători/furnizori şi retaileri se practică nişte clauze contractuale prin care un producător nu poate vinde magazinului Y la un preţ mai mic decât cel negociat în prealabil cu magazinul X; rezultatul este că magazinul X ori nu îi mai face comenzi, ori îi aplică producătorului nişte penalităţi usturătoare. Problema este că, spune Minea, informaţiile referitoare la astfel de tranzacţii cu terţi circulă suspect de repede: „Din ce se ştie, chiar şi la nivel european există o colaborare strânsă între supermarketuri, dar cât de adâncă este nu e clar. Contractele sunt venite din afară, la noi se negociază doar procentele, care de fapt sunt cam aceleaşi, astfel că negocierile pot fi considerate în ultimă instanţă caduce.” Voalat, posibilitatea existenţei unor înţelegeri de culise între reţelele retailerilor este evocată şi de Valeriu Steriu: „Retailerii se monitorizează între ei puţin mai mult decât limita legală” – desigur, prin „monitorizare” înţelegându-se, în acest context, nu spionaj economic…

METRO Group (care operează la noi reţelele Metro şi real,-) a replicat, într-un comunicat de presă, că „acordurile contractuale în România sunt la fel ca în oricare altă ţară. (…) Nu am fost niciodată implicaţi în acorduri de impunere a preţurilor sau în alte practici ilegale. Preţurile produselor comercializate în magazinele noastre sunt o rezultantă a interacţiunii dintre cerere şi ofertă.” „Ei şi-au rafinat de-a lungul anilor metoda”, contraatacă Steriu, referindu-se la retaileri în general. „Nimic nu încalcă legea, iar orice tentativă de a o schimba ori nu e agreată, ori e contestată ca neconstituţională.”

Politici de vânzări comune

O explicaţie alternativă pentru „baletul sincron” al condiţiilor contractuale atât de similare impuse producătorilor de către retaileri, continuă Steriu, ţine de migraţia echipelor de vânzări de la un lanţ de hipermarketuri la altul: „De exemplu, noi am negociat cu aceeaşi persoană care se ocupa de achiziţii şi la Metro, şi la Selgros, şi la Billa. Persoana respectivă (al cărei nume Steriu nu şi l-a amintit, n.r.) a purtat sistemul de la un loc de muncă la altul şi l-a consolidat.”

O soluţie viabilă pentru ieşirea din impas ar putea fi cea aplicată în Marea Britanie, propusă şi de patronatele de la noi: adoptarea unui Cod de bune practici comerciale. Însă, cel puţin pentru moment, jocul se derulează la nivelul UE, unde, la cererea Parlamentului European, Comisia Europeană ar putea declanşa o anchetă asupra concentrării sectorului supermarketurilor şi a posibilelor abuzuri de poziţie dominantă ale acestora.