Realitatea agriculturii româneşti este alta. Recolta e la cheremul buletinului meteo, iar agricultura atrage cârpeli, nu planuri concrete.

Evoluţiile economice din ultimii ani, mai exact presiunile create de ascensiunea economică a Chinei, a Indiei şi a altor ţări sărace, au forţat o piaţă a produselor alimentare neschimbată de generaţii să hrănească milioane de guri în plus. Ca urmare, deşi economia mondială e în prag de recesiune, cei care ne hrănesc beneficiază de un nivel fără precedent al cererii pentru produsele lor. Agricultorul român va fi, însă, marele absent de la „ospăţul economic“ de care se bucură confraţii săi din alte părţi.

Preţul mâncării, la nivel global, a înregistrat creşteri spectaculoase în ultimii ani – de la porumb la grâu, secară sau seminţe de floarea-soarelui. Scumpirea grâului – şi indirect a pastelor – i-a făcut pe italieni să încerce o grevă de protest anul trecut, când şi-au încurajat compatrioţii să nu mai consume lasagna, fusili sau spaghetti timp de o zi. Chiar şi preţul muştarului şi al sucului de portocale a crescut. De la antreu până la desert, mâncarea e mai scumpă peste tot în lume, iar inflaţia nu e de vină decât parţial.

Numărul mai mare de consumatori de hrană este rezultatul unei perioade de creştere economică ce nu va dura la infinit. Cu toate acestea, inevitabila corecţie şi o perioadă de recesiune nu au cum să producă o prăbuşire furtunoasă a cererii mondiale de produse alimentare, fiindcă mâncarea este componentul permanent al bugetului oricărei familii. În cel mai rău caz, oamenii consumă altceva, dar continuă să cumpere mâncare.

României îi place enorm să se mândrească cu tradiţia sa agricolă. Un străin nu poate petrece o săptămână pe la noi fără să afle că, preţ de câteva luni în anii ‘20, cerealele româneşti făceau turul Europei. Banalele conversaţii despre vreme se transformă, invariabil, în lamentări despre efectul secetei asupra recoltei, deşi am avut la dispoziţie 18 ani să îmbunătăţim sistemul de irigaţii şi să reformăm politica agrară. Imaginea României ca ţară agricolă ce produce mâncare mai bună ca a altora este o sursă de oarecare confort psihic, producându-ne imagini bucolice ce ne ung la suflet în mijlocul vacarmului citadin care ne înconjoară.

Realitatea agriculturii româneşti este, bineînţeles, alta. Recolta e la cheremul buletinului meteo, fiindcă reţeaua de irigaţii nu mai există. În comparaţie cu goana după Ford şi Nokia, cu industria de IT sau cu băncile, agricultura atrage cârpeli, nu planuri concrete. Iar când grija zilei de mâine îi macină pe prea mulţi ţărani, calea spre emancipare promisă de proiecte europene sau poveşti despre cum să profite din pofta nemţilor de roşii cu gust adevărat nu par decât bancuri de prost-gust.

România a mai pierdut trenuri. Reforme de mântuială sau întârziate au mânat investiţii în alte părţi şi au ţintuit agricultorii români în sărăcie. Irosirea unor oportunităţi generate de mutaţiile pieţei mondiale de produse alimentare va avea, însă, efecte concrete şi costisitoare: procente substanţiale din PIB şi fonduri europene rămase nefolosite sunt doar două dintre ele.

Poate că cel mai dramatic efect este condamnarea ţăranilor români la un trai sub limita supravieţuirii, într-o economie cu pretenţii europene, în timp ce o lume întreagă arată că se poate şi altfel.