Accidentele de muncă şi bolile profesionale produc peste 150.000 de victime în UE. În România,
incidenţa problemelor de sănătate este în scădere. Nu pentru că angajaţii o duc mai bine, ci pentru că lipsesc specialiştii de medicina muncii.
Ministerul Sănătăţii (MS) şi-a propus ca ţintă, până în 2010, să sporească numărul posturilor din reţeaua de medicină a muncii la 1.200. Adică, de patru ori mai mult decât în prezent. Planul pare imposibil de realizat, deşi a crescut numărul locurilor de rezidenţiat în specialitatea de medicina muncii (50 de locuri anual). „Acum cinci ani, când s-a reglementat juridic domeniul, erau foarte puţini medici de medicina muncii. Pentru a nu aştepta patru ani de rezidenţiat, s-a adoptat metoda de a pregăti, în cadrul unui program de 200 de ore, medici cu competenţe în medicina muncii sau cu atestat în medicina de întreprindere“, face o scurtă retrospectivă Adriana Todea, medic primar medicina muncii, în cadrul Institutului de Sănătate Publică din Bucureşti. Nimeni nu ştie însă, cu exactitate, câţi medici de specialitate în domeniul muncii sunt în acest moment în România.
Funcţionarii MS ne-au purtat, timp de o săptămână, de la biroul de presă la şefii de comisii, direcţii de specialitate, secretari de stat şi retur, fără nici un răspuns. Drept este că şefa comisiei de medicina muncii din MS, Eugenia Naghi, ne-a răspuns, într-un final, la telefon, dar mai rău ne-a încurcat: „Nici nu ştiu dacă există această comisie. Vorbim după data de 3 septembrie, când revin din concediu.“ Comisia există, dovadă ordinul ministrului, prin care a fost numită co-preşedinte. Nici directoarea generală a Autorităţii de Sănătate Publică, Rodica Paula Costinea, nu a fost mai amabilă: „Nu mă apuc eu să dau declaraţii. Trimiteţi întrebările la secretarul de stat Ervin-Zoltan Szekely să desemneze el pe cineva. Nu vreau să îmi asum răspunsuri pentru care aş putea fi trasă la răspundere.“ Secretarul de stat nu s-a ostenit nici măcar să ne refuze. La acest nivel, există alte preocupări. Se fac strategii greu de înţeles de către muritorii de rând.
Ştampila care consfinţeşte sănătatea angajaţilor
Nici nu s-a uscat bine cerneala pe HG nr. 355 din primăvara acestui an, cu privire la supravegherea sănătăţii lucrătorilor, şi iată că s-a emis un nou act normativ. Guvernul României a aprobat prelungirea stării de provizorat în domeniul medicinii muncii, astfel încât medicii specialişti în medicină generală şi de întreprindere pot asigura supravegherea sănătăţii lucrătorilor până la sfârşitul anului 2010. Hotărârea a stârnit noi nemulţumiri în rândul medicilor de medicina muncii, pentru că vor fi obligaţi să împartă „plăcinta“ cu alţii, chiar dacă singuri n-ar fi putut-o dovedi.
Potrivit datelor furnizate de Adriana Todea, numărul total de medici specialişti în medicina muncii este de 289, fiind în curs de pregătire alţi 165, care au ales ca a doua specializare medicina muncii. Pe site-ul www.medicina-muncii.com, realizat de medicul Radu Moişoiu din Târgu Mureş, datele diferă: „circa 338 de specialişti de medicina muncii, la care, în următorii doi ani, se vor adăuga 392 de rezidenţi care finalizează pregătirea în medicina muncii.“ Oricum, nici numărul acestora nu poate asigura starea de sănătate a angajaţilor.
Dacă luăm în calcul cele aproximativ 4,8 milioane de salariaţi înregistraţi în statisticile Ministerului Muncii, înseamnă că unui medic de medicina muncii îi revin 15.500 de pacienţi pe an. Ceea ce înseamnă că fiecare medic alocă fiecărui angajat aproximativ şapte minute pe an pentru a-i verifica starea de sănătate. Ce se poate face în acest interval de timp? Aflăm chiar de la un medic de medicina muncii: „În cel mai fericit caz, i se ia o tensiune şi i se completează o fişă medicală. Pentru acest serviciu, tariful este cuprins între 20 şi 50 de lei, în funcţie de gradul şi statutul medicului.“ Activitatea se rezumă, de cele mai multe ori, la ştampilarea unor documente formale. Deoarece medicul de medicina muncii nu are timpul fizic necesar pentru a vedea toţi angajaţii care îi revin potrivit contractelor încheiate, trimite pe teren doctorii generalişti cu „competenţe în medicina muncii“. Adică pe cei care au urmat un curs de 200 de ore sau care au obţinut un atestat.
Am încercat să găsim un răspuns logic la întrebarea pusă de medicul care a dorit să-şi păstreze anonimatul: „De ce a trebuit să fac, după absolvirea facultăţii, patru ani de rezidenţiat pentru a mă specializa în medicina muncii, iar acum se dau diplome de specializare la facultate în cadrul unor masterate de un an în managementul medicinii muncii? Diferenţa dintre mine şi un medic generalist, care urmează un curs de 200 de ore şi are voie să desfăşoare activitate în domeniul muncii, este dată doar de limitarea lui de a semna fişele de aptitudini profesionale ale salariatului.“ Interlocutorul nostru recunoaşte că s-a întins numai cât i-a permis plapuma. Adică, a încheiat contracte puţine cu întreprinderile din judeţ, pentru că vrea să-şi facă meseria cum trebuie. „Eu particip şi iau atitudine inclusiv în cadrul comitetelor de securitate şi sănătate în muncă. În multe întreprinderi însă, aceste comitete sunt şi ele formale. Se semnează trimestrial documentele, inclusiv de reprezentanţii sindicatelor sau ai salariaţilor.“ Aşa se explică diminuarea numărului de boli profesionale şi chiar a accidentelor de muncă înregistrate în România.
Calitatea serviciilor medicale, imposibil de verificat
Sistemul juridic creat pentru o mai bună ocrotire a stării de sănătate a angajaţilor a fost „adaptat“ rapid la condiţiile existente. Locul specialiştilor a fost luat de medici generalişti sau medici de familie care, la rândul lor, au activitatea de bază în alte unităţi medicale şi răspund de sănătatea unui număr însemnat de persoane, pentru care sunt plătiţi. Pe de altă parte, chiar dacă aceştia descoperă o boală profesională în clinică şi se întocmeşte toată documentaţia necesară, ea nu poate fi declarată, deoarece în 17 judeţe, spre exemplu, nu există nici un medic de medicina muncii în cadrul Autorităţii de Sănătate Publică (ASP). În mod normal, medicii din cadrul ASP ar trebui să vegheze asupra activităţii desfăşurate de specialiştii în medicina muncii, alături de cei care sunt angajaţi în structurile teritoriale ale Inspecţiei Muncii. Numărul mic al acestor medici de medicina muncii, angajaţi în structurile de inspecţie, face imposibilă verificarea calităţii serviciilor oferite, dar mai ales a condiţiilor de muncă din întreprinderi.
Statisticile sunt contradictorii
Haosul existent în domeniul organizării şi supravegherii serviciilor de sănătate face imposibilă evaluarea situaţiei. Între starea de sănătate a angajaţilor, aşa cum este ea înregistrată de specialiştii din domeniul medicinii muncii, şi starea de sănătate publică, prin evidenţele unităţilor medicale teritoriale, există diferenţe flagrante. Dacă în statisticile pe medicina muncii numărul bolilor profesionale scade, în raportările înregistrate de MS, indicatorii sunt în creştere la nenumărate boli care, cu uşurinţă, pot fi asociate cu activitatea profesională. Stresul este din ce în ce mai des adus în discuţie pentru că specialiştii au identificat o recrudescenţă a fenomenului.
„Acolo unde s-a dezvoltat puternic economia, s-au amplificat şi factorii de risc. Fragilitatea neuropsihică a persoanelor este un fenomen din ce în ce mai frecvent, iar debutul apare de la vârste foarte tinere“, explică Gabriel Popescu, psiholog principal în cadrul Institutului de Sănătate Publică din Bucureşti. „Am efectuat o serie de studii asupra stării de sănătate a unor angajaţi care, formal, se bucură de o bună condiţie fizică şi psihică, dovadă fiind faptul că ocupă un anumit loc de muncă. Luaţi «la bani mărunţi», cum se zice, pe baza investigaţiilor făcute, a rezultat că 46-48% suferă de oboseală, suprasolicitare, tulburări de somn, fragilizare neuropsihică şi chiar de probleme care ţin de psihopatologia ocupaţională.“ În opinia specialistului de la Institutul de Sănătate Publică, situaţia stării de sănătate a lucrătorilor români este alarmantă.
Studiile efectuate la nivel internaţional arată că stresul la locul de muncă este puternic influenţat de însuşi sistemul organizaţional. Cu cât constrângerile administrative, rigorile procedurale sau sistemul ierarhic sunt mai puternice, cu atât expunerea la stres este mai mare. Competiţia pentru depăşirea performanţei la locul de muncă, la fel ca şi retehnologizarea, constituie alţi factori puternici de stres, care afectează starea sănătăţii angajaţilor. Mutările frecvente dintr-un loc de muncă în altul, la fel ca şi competiţia pentru ocuparea unui job mai bun sau grija pierderii actualului loc de muncă, îşi pun, de asemenea, amprenta asupra stării de sănătate a populaţiei.
Adriana Todea consideră că aceste schimbări marchează la fel de mult şi activitatea medicului de medicina muncii. „În ultimii zece ani, conform datelor statistice, numărul lucrătorilor din România s-a redus treptat. Din punctul de vedere al medicului de medicina muncii, situaţia însă s-a complicat, deoarece el trebuie să răspundă unor cerinţe noi, legate de stabilirea aptitudinii pentru locul de muncă. Fiecare nou loc de muncă înseamnă o nouă examinare profilactică. Zilnic apar noi unităţi productive, cu noi tehnologii, riscul profesional al acestor condiţii de muncă nefiind cuantificat.“
Cui îi pasă? Statistic, românii stau foarte bine. Faţă de media Uniunii Europene, avem cele mai puţine zile de concediu medical şi tot mai puţine boli profesionale.
Ce se-ntâmplă, doctore?
«Medicul de medicina muncii trebuie să certifice aptitudinile angajaţilor la încadrare sau la fiecare schimbare a locului de muncă.»
Adriana Todea, medic primar medicina muncii, Institutul de Sănătate Publică, Bucureşti
Veriga lipsă din sistem
«Contractul colectiv de muncă pe 2007 obligă patronatul să ia măsuri pentru reducerea stresului. Lipseşte însă o verigă în funcţionarea sistemului. Prevederea nu a fost cuprinsă în nicio lege privind sănătatea şi securitatea în muncă.»
Gabriel Popescu, psiholog principal, Institutul de Sănătate Publică, Bucureşti
